Pentru adolescent, prima sursă de citate e reprezentată de profesori. Adulţii alături de care petreci cam jumătate din zi devin în mod natural primii la care apelezi când ai nevoie de o vorbă de spirit. Mediul în care au crescut şi propria lor existenţă dinainte de a ajunge la catedră le-au mo-delat însă în aşa măsură perspectivele, încât s-a ajuns deja la o stare de fapt: fiecare profesor are un mesaj personal, poate în contradicţie cu a altuia şi tu, ca ucenic, din bancă, trebuie să iei o decizie. Aici intervine factorul discernământ...
De exemplu, m-a impresionat la ora de economie, o replică spontană, spusă fără intenţia grandilocvenţei, izvorâtă doar dintr-o experienţă intensă, chinuitoare până la tortură. Profesoara noastră ne-a mărturisit franc: “Să înveţi un copil să dea bună ziua e o muncă de ocnaş.”. Oricât ai aplica legea cererii şi a ofertei, oricât i-ai promite copilului un profit uriaş, concretizat în jucării şi dulciuri, după asumarea acestui gest politicos, piticul rămâne indiferent o vreme. Educaţia nu se lipeşte chiar aşa uşor, de aceea se folosesc atâtea metode alternative: de la repetiţii obositoare până la palme ocazionale.
   
Părinţii: stereotipuri savuroase
 
Alţii, ca Dan Puric, de exemplu, se ghidează după porţia sănătoasă de înţelepciune, dată de părinţi, în special de mame, care par să nu se mai sature de lecţii de morală şi de fraze pe cât de ameninţătoare, pe atât de productive. Marele actor afirma la un moment dat că tot ce a avut nevoie să ştie în viaţă s-a reflectat în variate moduri în frazele mamei sale. Aşa a învăţat el puţin din toate. De pildă, religie - “Roagă-te să iasă pata asta de pe covor!”,   logică – “Pentru că eu am spus. Şi gata!” sau ceva mai abscons, ca meteorologia –“ Se pare că a trecut un uragan prin camera ta.“ Aşadar, câtă esenţă în nişte vorbe spuse la furie de părinţi. Până şi umorul le este plin de învăţăminte. Uneori am impresia că îşi propun să ofere lecţii de etică şi convieţuire prin fiecare gest, prin fiecare clipire de pleoape, ca pe un curs continuu, 24 de ore din 24.
Această concluzie am desprins-o dintr-o întâmplare petrecută nu cu mult timp în urmă. Întâlnindu-mă cu tatăl meu la bucătărie şi soarta (sau...arhitectul) făcând ca această încăpere să fie neobişnuit de mică, o ciocnire de interese a fost inevitabilă. El voia să-şi prepare o cafea, eu întindeam mâna către borcanul cu dulceaţă şi din această liniştită coabitare, s-a născut războiul. Mi-a dat fără să vrea peste mână, declanşând astfel un duel verbal de toată frumuseţea:
- Ai grijă, omule! îmi spuse el cu năduf.
- De multe ori nu mi se spune aşa. Majoritatea cunoscuţilor văd ceva mai mult în mine. Mă numesc… geniu!
- Aaaa da? Dacă îmi amintesc bine şi pe mine mă numeau aşa în adolescenţă. Da, da (îşi frecă el comemorativ bărbia)… mă numeau Einstein. Dar ştii de ce?
- Hm?
- Pentru că eram opusul lui.
Un hohot de râs a izbucnit din bucătărie, trecând până în camera mamei, speriată de o aşa efuziune. Vorbele de duh, de la oricine ar porni, oricâte conştiinţe ar molipsi şi oricâţi adepţi ar aduna, au farmecul lor inevitabil: luminează sau rezolvă situaţii, unind oamenii şi arătându-le partea frumoasă a unei existenţe atât de fragile şi expuse de altfel la tot felul de pericole mici sau mari.  

Cristina Stancu
Colegiul Naţional Unirea