Din prima zi când au ieşit românii la protest am ştiut că mă voi alătura şi eu. Priveam seara la televizor cum oameni în toată firea, îmbrăcaţi absolut normal şi cu studii superioare scandau fără frică „Jos Puterea!“. Mi-am dorit să mă alătur românilor din Piaţa Universităţii care au declanşat aceste ample mişcări naţionale. În cele câteva seri în care îi priveam cu admiraţie pe cei de pe sticlă simţeam, parcă, revolta în vene. Feţele se repetau sistematic astfel că la un moment dat puteam spune că pe unii îi cunosc. Mesajele erau pentru mine rugăciuni sfinte către divinitatea care asculta de sus suferinţa românilor. Toţi erau nemulţumiţi, toţi voiau schimbarea şi eu asemenea.
Marţi seara am decis că trebuie să fac un efort să ajung între noii mei prieteni de la televizor. Am ştiut din start cum va arăta mesajul meu „Băse nu uita, Vrancea nu-i pe harta ta!“ şi dimineaţă devreme m-am apucat să-mi confecţionez pancarta. Am improvizat o coadă de mătură şi câteva cartoane pe care am lipit mesajul meu pentru cel care mi-a frânt speranţe măreţe în cei câţiva ani de condu-cere.
A doua zi, joi dimineaţă am plecat către Capitală cu sentimentul că acum am puterea să intervin în viitorul meu. Să-l schimb radical şi să-l smulg din mâinile celor cărora nu le pasă de mine. Un punct pe o hartă... a protestatarilor. Am ajuns în Piaţa Constituţiei, cea din faţa Casei Poporului. Clădirea care se ridica în faţa mea era, acum, parcă mai mare decât cea pe care o lăsasem după anii de studenţie. Am plecat cu mesajul meu în spate spre Piaţa Unirii. Mai port şi acum pe buze zâmbetul pe care nu am reuşit să-l ascund în momentul în care am trecut pe lângă sediul Ministerului Dezvoltării Regionale şi Turismului din strada Apolodor. Acolo, un domn care tocmai ieşise din clădire, la costum şi cravată, mi-a spus: „Bravo tinere!“. A fost o dovadă pentru mine că şi cei obedienţi s-au săturat de şefii lor, de măsurile lor şi de modul lor de a conduce.
În drum spre Piaţa Unirii auzeam vocile celor care treceau pe lângă mine, îmi citeau mesajul şi mă încurajau. Parcă şi acum mă încearcă acelaşi sentiment de mândrie. Nu eram singur! Am ajuns în Piaţa Unirii şi am trecut pe lângă ţiganii care vând tot felul de lucruri pe trotuarul pe peste drum de parc. Am ales să le zic ţigani pentru că şi ei    mi-au zis, în stil caracte- ristic, „Ţiganii e cu voi!“. Am ştiut atunci că bătălia cu portocaliii e ca şi câştigată. A fost pentru prima dată când mi-am dorit să îi cuprind pe toţi cei care      m-au încurajat şi să-i aduc în Piaţa Universităţii.
De la Unirii şi până la destinaţia mea am mai întors câteva priviri, ba trecători, ba două vânzătoare de pantofi care încercau să prindă mesajul din spatele meu, ba tineri care promiteau că or să vină să se alăture. Fiind prima dată în viaţa mea când participam la un protest am avut, iniţial, o reticenţă în a striga „Jos...!“. După câteva îndemnuri în sinea mea, a izvorât primul strigăt de dezaprobare. După câteva clipe m-am trezit în mijlocul protestatarilor, mă confundam cu ei. Singurul meu neajuns în acele momente era că plămânii aveau resurse limitate de oxigen. Mi-aş fi dorit să pot striga fără oprire. Gâtul mă certa, plămânii nu mă ajutau cât mi-aş fi dorit, iar picioarele îmi cereau un gram de căldură. Cu toate acestea, sufletul îmi dicta, era singurul meu Dictator.
Am văzut oameni în jurul meu pe care îi puteam asemăna cu părinţii mei, oneşti, mândri de rea-lizările lor, echilibraţi şi totuşi erau acolo alungând preşedintele pe care, mulţi dintre ei, recunoşteau că l-au ales. Nu îmi era ruşine şi nici nu încălcam învăţăturile primite în cei şapte ani de acasă. Strigam în stradă cât mă ţineau plămânii şi nimeni nu mă dezaproba. Eram lângă prietenii mei de pe sticlă alături de care făceam front comun. Când am primit primele telefoane prin care eram anunţat că pancarta mea se vede în toată ţara am fost parcă deranjat de faptul că eram întrerupt din „exorcizare“. În mijlocul celor care manifestau paşnic nimeni nu s-a împins, nimeni nu şi-a aruncat priviri tăioase şi jur că nimeni nici măcar nu m-a călcat pe bombeu. M-am manifestat aşa cum mi-am dorit şi, după mai bine de cinci ore, am decis că e cazul să mă retrag. Am predat ştafeta forţelor proaspete şi am urmat acelaşi drum înapoi.
Dacă în Piaţa Universităţii mă simţeam în siguranţă, când m-au oprit jandarmii să mă verifice eram în panică. Am predat imediat cartea de identitate, am stat la pipăit şi am răspuns cuminte la întrebările provocatoare ale jandarmilor. Printre cuvintele „oamenilor legii“ am descoperit un accent din zona Ardealului. Nu le-am spus că scriu la un ziar de teamă să nu bage „cultura la dubă“, în schimb am răspuns afirmativ când, interzişi, m-au întrebat dacă am venit singur şi plec singur. Se putea ca un tânăr ca mine să arunce banii pe benzină 400 de kilometri dus-întors doar pentru a protesta? A fost greu de crezut pentru jandarmii zeloşi pentru că m-au întrebat de mai multe ori acest lucru. Am ajuns înapoi în Piaţa Constituţiei, am trecut pe lângă Ministerul al cărui conducător tocmai îl ponegrisem. Nu m-a mai încurajat nimeni. Programul se încheiase şi, probabil, bărbatul în costum şi cravată se uita acum la prietenii mei care rămăseseră la Universitate.
Pe drum, înapoi spre casă, am reflectat asupra a ceea ce făcusem. Deocamdată m-a încercat doar un sentiment de mândrie şi sper ca în zilele care urmează să putem spune că „Am învins!“.

COMENTARII AFISATE CELE MAI VECHI PRIMELE