Mai ales în preajma sărbătorilor, adolescentul, rebel sau docil, se confruntă cu o stare de fapt mai mult sau mai puţin favorabilă: statul acasă, alături de părinţi. În lipsa unor legături puternice, atmosfera poate varia de la plictiseală cronică la ciocniri fatale.
Viaţa de familie nu mai înseamnă demult coeziune şi iubire pentru că, în ritmurile nebuneşti ale cotidianului, fiecare membru aleargă după propria-i existenţă, uitând că face parte dintr-un grup mai larg. Toate aceste probleme latente, ascunse sub preş, revin în forţă de Crăciun sau de Revelion, când, oricâte petreceri şi majorate ar avea de onorat adolescentul, este nevoit, dintr-un elementar bun simţ, să investească cel puţin patru ore alături de părinţii săi. Aici, pentru prima oară, se observă lipsa armoniei, iar divergenţele apar firesc, pe fondul unei tensiuni crescânde. De ce s-a ajuns aici şi cum se pot însuşi corect valorile de familie?   

Egalitate, dar nu pentru căţei!
Părinţii, cu toate că şi-au făcut un scop din a-şi îndruma odrasla pe cele mai bune cărări ale vieţii, nu acceptă o relaţie egală cu aceasta. Aducând ca argument lipsa contribuţiei financiare a adolescentului la bugetul familiei, părinţii iau de bună subordonarea tânărului şi o aplică prin cele mai ostentative metode. Fie că trec peste alegerea acestuia, fie că îşi impun voinţa ţipând şi insistând asupra primatului lor, mama şi tatăl se confruntă cu o reacţie ferventă din partea tânărului, care îşi descoperă treptat avânturi revoluţionare.

În tranşee, băieţi!
În parte, motivaţia tânărului de a se ridica împotriva dictaturii, împotriva protectoratului inechitabil, este corectă: din moment ce familia este un sistem, fiecare dintre cele trei componente joacă un rol esenţial în conturarea sensului acelui grup. Dacă una dintre părţi este suprimată, atunci se instalează starea de alienare care dezechilibrează sistemul. Aceste teorii nu sensibilizează însă pe nimeni şi cea mai nimerită metodă de menţinere a independenţei este războiul de uzură (Cine cedează primul?). Un bun stimulent în această luptă pe termen lung este zicala: “Capul sus, genunchii tari!”. Vreau să aflu singură cine sunt eu, nu am nevoie de influenţe şi ordine!
Singura problemă este că adolescentul, oricât de liber s-ar simţi, se află încă în grija părinţilor, incapabil pe de-a-ntregul să se întreţină sau să-şi vadă cu maximă claritate priorităţile, deci încă mai are nevoie de îndrumare (subliniez: mo-derată). Deodată, cu acest gând în minte, ideea de egalitate se estompează, iar războiul de gherilă ia forma unui armistiţiu amiabil, cu avantaje pentru ambele părţi.

Vrem respect!
Cu tăria unor vajnici re-voluţionari, părinţii ştiu la rândul lor să treacă la arme mai tăioase decât cuvântul poruncitor. De exemplu, Crăciunul acesta, părinţii mei mi-au jucat un renghi, pe cât de amuzant, pe atât de cinic. După ce ne-am împărţit cadourile, cu strigăte de surpriză şi surâsuri, ambianţa plăcută a luat subit o altă întorsătură căci amândoi s-au întors cu spatele, au scos ceva dintr-o plasă voluminoasă şi au plecat într-o altă cameră, lăsându-mă singură în sufragerie, alături de brăduţul vesel, nepăsător la ceea ce se petrecea în jur.
S-au întors după puţin timp, cu haine în cromatica specifică sărbătorilor. Purtau două tricouri mult prea mari, lălâi, XXL, roşii ca focul, pe care scria cu litere albe:

“VREM RESPECT!”
Perplexă în faţa unei asemenea surprize năstruşnice, am strâmbat din nas pentru ca mai apoi să izbucnesc în hohote de râs, iar reacţia finală a fost căderea într-o meditaţie profundă. Nu ştiu nici acum ce înţeleg ei prin “respect”, dar ştiu clar ce au gândit când şi-au luat tricouri mult mai largi decât era necesar: ştiind că mesajul va fi înţeles după mult timp de acum încolo, au priceput că tricourile vor deveni o ţinută obişnuită, menţinându-se poate până la vârsta pensionării, când omul mai pune ceva pe talie, îşi mai îngroaşă contururile şi de aceea, mărimile mai mari sunt garanţia unor haine încăpătoare pentru mai târziu.
Sper totuşi să aplic repede docrina respectului căci e insuportabil să-i vezi vânturându-se cu aceste costumaţii prin casă şi trăgându-se de tricouri oricând îţi permiţi să ridici cu un decibel nevinovat tonul vocii. 

Cristina STANCU
Colegiul Naţional Unirea