Ştefăniţă Lechea, învăţătorul din Negrileşti care a făcut Facultatea de Teologie la 70 de ani, căruia comuniştii i-au distrus 46 de mii de cărţi, 1000 de manuscrise, viorile şi două piane urcate în creierul munţilor, care a fost interogat de Securitate, internat la nebuni şi alungat ani la rând de oameni, a murit. Trupul lui a fost găsit, luni, fără suflare, acolo unde s-a retras ca să-şi trăiască apusul vieţii sale zbuciumate: la Negrileşti. El va fi condus, astăzi, pe ultimul drum, spre odihnă veşnică în singurul lor care i se cuvine: Raiul.

   Ştefăniţă Lechea, fost învăţător, a trecut pragul lumii veşnice la 90 de ani,  în locul spre care a tânjit tot timpul: la Negrileşti. Autodidact înnăscut şi ţinta multor jafuri şi distrugeri ale regimului comunist, hăituit o viaţă de mai toată lumea şi neînţeles de prea mulţi dintre ai săi, Ştefăniţă Lechea a rătăcit mult timp prin lume sperând că oamenii „se vor întoarce la credinţa şi patria lor“.
   Oricine a împărtăşit cu el clipe de înţelepciune, oricine a fost mai mult sau mai puţin în preajma prezenţei sale de o maiestuozitate pe care doar cunoaşterea şi credinţa o pot da, nu-l va putea uita vreodată. „Am fost fericiţii contemporani ai unui mare om. Să ne aducem aminte că el a fost singurul care ne-a explicat nocivitatea, răul în esenţă, inumanitatea comunismului. A fost cel care nu a cerut nimic după căderea pecinginii roşii, a fost cel care a acceptat jignirile tuturor celor care, după Revoluţie, au devenit inamicii comunismului înfingându-şi adânc labele hrăpăreţe în tot ce a fost de furat. Dumnezeu să-l ierte şi să-l odihnească în singurul loc care i se cuvine: Raiul“, a transmis Ion Apostu, pe Facebook. „Domnule Ştefăniţă, ai fost singurul care m-ai îndrumat la biserică atunci când alţii mă obligau să merg la Joia Tineretului. Eternă memorie!“, a continuat el. „Şi cât de duios suna vioara domnului Ştefăniţă… Şi cât de blândă era vocea lui… “, spune şi Mirela Păun.
   Oamenii care l-au cunoscut şi pe care Ştefăniţă Lechea i-a acceptat în preajma lui s-au simţit, fără îndoială, privilegiaţi. Şi printre aceştia, m-am numărat, în urmă cu peste zece ani, şi eu… Mi-a spus povestea sa zăcând, neputincios trupeşte, în mizeria unei camere din fostul cămin ISEH. Forţat de împrejurări să-şi trăiască, vremelnic, suferinţa printre gunoaie, beţivi, manele şi înjurături ce străpungeau pereţii, nu mai avea decât o singură dorinţă: să-şi ostoiască setea de linişte ascuns în pădurea de la Roşchila, pădure ce i-a legănat tinereţea… Niciodată, vederea unui om nu mi-a creat mai cert senzaţia de imaterialitate. Atâta măreţie şi atâta modestie la un loc, atâta căldură şi atâta profundă suferinţă într-un singur trup parcă nu era drept! M-am revoltat încă dinainte de a-i afla istoria.

Catalogat drept mistic şi duşman al poporului

   Să scriu despre copleşitoarea sa personalitate mi s-a părut, practic, imposibil. N-a vrut niciodată să fie cunoscut, n-a dorit decât să trăiască în pace, între cărţile lumii lui. Iar eu, unul dintre ziariştii care i-au impietat liniştea nu pot decât să-mi cer iertare, fiindcă împărtăşesc lumii, încă o dată, povestea lui.
   Ştefăniţă Lechea a dat bineţe lumii la Negrileşti, într-o familie de ţărani, oameni de o simplitate nealterată de răutăţile vieţii. La opt ani a mers la şcoala din sat, distrusă apoi de „tovarăşii“ care nu suportau faptul că fusese construită pe vremea lui Spiru Haret. Chiar pe locul cancelariei, CAP-ul a instalat un cazan de ţuică… Prima zi de şcoală a însemnat, pentru micul Ştefăniţă, un miracol ce avea să dureze cât toată viaţa lui. Ştia deja să scrie şi să citească, învăţase singur buchiile cărţii, care devenise deja marea lui dragoste. „Pentru mine, petecul de hârtie era ceva din altă lume… şi peniţele… Peniţele aveau miros de cerneală, toate acestea aveau ceva miraculos. La loc de cinste în viaţa mea a fost să stea cartea, dar n-am putut-o îngriji pentru că am fost singur. Singur printre mulţii domni cu maşini, salarii mari şi grade. Toţi m-au rănit, spuneau că sunt mistic, că sunt «duşman al poporului»“, îmi povestea Ştefăniţă Lechea, în urmă cu 11 ani.
   Venise apoi vremea să meargă mai departe, să se facă învăţător ori să meargă la Seminarul Teologic, să se pregătească de preoţie. Cel mai mult şi-ar fi dorit să devină ţăran, să fie ca tatăl şi să aibă o soţie la fel de bună şi iubitoare ca mama sa. Terminase patru clase şi şi-a rugat părinţii să nu-l desprindă de ei şi de acele locuri atât de timpuriu, aşa încât aceştia i-au luat manuale, din care Ştefăniţă a învăţat singur încă trei ani.
   Acolo, în sătucul ascuns de munţi, copilul de atunci a deprins, cu răbdare Dumnezeiască franceza, germana, engleza, italiana, spaniola, greaca, latina şi ebraica „atât cât să mă pot descurca bine. Cunosc toate limbile astea, dar nu le ştiu, cum spun unii. Dacă citeşti în alte limbi şi înţelegi, nu înseamnă că şi ştii“, spunea, modest, Ştefăniţă, care făcuse o pasiune şi din matematici şi muzică.

„Mă somau să mă prezint la Securitate“

   Peste timp, în căsuţa pe care şi-o făcuse sus, în munţii de la Roşchila a  urcat cinci viori şi două piane de la începutul secolului, asasinate mai apoi de ucigaşi comunişti. Era pe vremea când, învăţător fiind, a găsit de cuviinţă să-şi dea demisia, trimiţând Inspectoratului Şcolar şi explicaţia gestului său. „Am scris că demisionez pentru nesporul celor 20 de ani în care toată istoria neamului a fost disimulată. M-au pus să reformulez cererea, am refuzat. M-au ameninţat că dacă nu vin la şcoală voi fi internat. Apoi mi-au adus un plic pe munte, mă somau să mă prezint la securitate la Focşani“, povestea Ştefăniţă Lechea.
   Din amintiri a scos la lumină coşmarul zilei în care oameni de valoare au fost scoşi în vifor dezbrăcaţi, în zori, când de abia se vedea om cu om, cu picioarele legate înfăşurate în cârpe. Când toată intelectualitatea, toţi cei cu verticalitate au fost duşi să taie papură în Bălţile Brăilei, în Deltă, iar cărţile lor au fost cărate cu sacii şi arse. „Din ele îşi alegeau învăţătorii ceea ce nu putea fi primejdios. Atunci, cineva a protestat: «De ce nu ne împuşcaţi decât bătaia de joc!»“, spunea părintele Lechea. Trup şi suflet s-a încrâncenat la amintirea internării la care a fost supus, numai pentru că nu a vrut să le facă jocul. „Mai bine mă împuşcaţi decât să zică lumea că sunt în legătură cu voi!“, le-a spus. A fost ameninţat cu Socola şi Săpoca. Dar nu era nebun, nicio clipă n-a fost. A fost doar un om incomod, care iubea cultura şi pe Dumnezeu şi care a stat ca un ghimpe în coastele celor de la partid, revoltat fiind împotriva comunismului. Un neînţeles al oamenilor din jur, care nu puteau pricepe nevoia lui de carte şi singurătate. Şi un duşman înverşunat al Securităţii, care nu a putut să gândească altceva decât că Lechea din Roşchila unelteşte împotriva regimului.

46 de mii de cărţi arse de comunişti

   Cea mai cruntă dramă a existenţei părintelui Lechea s-a petrecut la Roşchila, graţie furiilor dezlănţuite ale ignoranţilor comunişti. Toate cele 46 de mii de volume scrise în mai toate limbile, au fost şterse de pe faţa pământului. Şi-au bătut joc de el şi de toată cultura românească şi nu numai, într-o vâlvătaie ce a cuprins întreaga avere – nepreţuită – a omului. Cele peste 1000 de manuscrise ale sale, scrisorile primite de la Constantin Noica şi Petre Ţuţea, baraca primită după ce i-au fărâmat casa, toate au fost călcate în picioare. „Cărţile alea ar fi putut fi peste 46 de mii de volume. Pe lângă cele scrise în română aveam tot ce s-a scris până în 1944 în germană, peste 15 mii de volume, în franceză, în engleză vreo 600, în latină 8-900, în greacă tot atât, în ebraică vreo 30…Au fost în casa mea peste 400 de dicţionare. M-am lipsit de altele ca să cumpăr cărţi…“, îmi spunea Ştefăniţă Lechea.
   Cu toate astea, a mers mai departe, iar cea mai mare dorinţă a lui avea să devină realitate în 1991, când a devenit student la Facultatea de Teologie Bucureşti. Avea atunci 69 de ani şi singurul lucru care-l îngrijora era că va rămâne Roşchila singură, şi-i vor tăia fagii şi brazii, singurul lucru care i-a mai rămas. „M-am dus la facultate. Când au aflat răii c-am să plec au zis «lasă că o să-i luăm terenul». Îmi cumpărasem teren pentru o casă. Am sperat că oamenii se vor întoarce la credinţa şi patria lor“. Dar n-a fost să fie.
   Când s-a reîntors, nu mai avea pământul care să-l primească. Şi ani întregi s-a judecat cu cel ce i l-a luat, bătând drumurile Focşaniului la braţ cu suferinţa, adăpostit şi omenit ocazional de oameni cu sufletul îmblânzit.

Răpus de boală, în camera de cămin

   Mi-a spus povestea existenţei lui acolo, în camera de cămin, răpus de boală în patul de campanie pe care l-a aşezat „de la Nord la Sud“, departe de pereţii din beton prin care nu de puţine ori îşi auzea numele strigat în bătaie de joc. Înconjurat de maldăre de cărţi, reviste şi icoane îşi trăia, singur, suferinţa pricinuită de o operaţie „care nu a ieşit bine. Poate dacă era cineva lângă mine, să-mi pună o pungă de gheaţă… Dar am fost singur…“, zicea.
   Era ostenit şi trist. Şi nu mai putea îndura mormântul de beton prin care răzbăteau manelele la maxim şi vorbele răutăcioase ale vecinilor, care-l considerau nebun. Ascuns în aşternuturile patului său, aştepta să treacă zilele şi nopţile infernului său nemeritat. Nu cerea ajutor. Atâta forţă i se revărsa din priviri încât mă aşteptam să se ridice, falnic, şi să plece.
   Era ca un animal în cuşcă, ţinut fără voie departe de mama-pădure. Şi mă gândeam că dacă Dumnezeu face minuni, atunci lui, cu siguranţă i se cuvine una… Şi până la urmă, minunea s-a înfăptuit.
Iar astăzi, din liniştea pădurilor de la Roşchila, Ştefăniţă Lechea porneşte, ca un etern cavaler al credinţei, pe drumul spre veşnicie. Dumnezeu să îl odihnească în pace…
 
                                                                        *******


                                                      Ştefăniţă Lechea

COMENTARII AFISATE CELE MAI VECHI PRIMELE