Milan Kundera. <<Există o imagine frumoasă în romanul lui Saul Bellow, Iarna decanului. Personajul central – decanul Corde – aude un câine lătrând sălbatic undeva. Îşi imaginează că lătratul acela reprezintă protestul câinelui faţă de îngrădirea existenţei canine. “Pentru Dumnezeu, spune câinele, deschideţi puţin universal !” Şi, pentru că Bellow nu vorbeşte, de fapt, despre câini – sau nu numai despre câini -, am sentimental că furia câinelui şi dorinţa lui sunt şi ale mele, ale noastre, ale tuturor. Pentru Dumnezeu, deschideţi puţin universal ! >>
***
John Fowles începe romanul Daniel Martin cu următoarele cuvinte:”Vedere de ansamblu; sau tot restul este pustiire.” (Prin această frază uluitoare putem înţelege pe deplin că “fiinţa umană este incompletă. Ea este alcătuită din fragmente, dogme, răni din copilărie, articole din ziare, remarci întâmplătoare, filme vechi, victorii mărunte, oameni pe care i-am urât sau iubit. Omul este un edificiu şubred.”)
Nadine Gordimer. “Cei bogaţi şi cei puternici, temându-se de răzvrătirea celor lipsiţi de avuţie şi putere, îi visează pe aceştia sub formă de monştri.”
<<Un babuin este găsit mort pe o stradă în Soweto, împuşcat probabil în timp ce fura o pulpă de vânat din cârlig:”Nu este decât un babuin, la urma urmei; nu un urangutan, nu un cimpazeu – doar un exemplar dintr-o spcie locală ” au pus capăt anchetei autorităţile. Doctorul Grahame Fraser-Smith, pe un terene de golf, privind în ochii unui babuin viu, şi-a închipuit că priveşte “înapoi într-o conştiinţă din care provenea o parte a lui.” >>
***
Salman Rushdie. <<În sinea mea a existat întotdeauna o luptă corp la corp între “acolo” şi “aici”, între ispita rădăcinilor şi cea a drumului. În această înfruntare dintre cei dinăuntru şi cei din afară, m-am obişnuit să mă simt concomitent în ambele tabere. Acum am ajuns de partea acelora care, prin preferinţe, fire şi circumstanţe, pur şi simplu nu aparţin. Această neapartenenţă – la care mă gândesc ca la o dezorientare, o pierdere a Orientului – este acum patria mea artistică. >>

***
Jorge Luis Borges. <<Pentru ca oroarea lui să fie perfectă, Caesar, încolţit la baza unei statui de nerăbdătoarele pumnale ale prietenilor săi, descoperă, printre chipuri şi lame de oţel, pe acela al lui Marcus Junius Brutus, favoritul, poate chiar fiul său, şi atunci renunţă să se mai apere şi exclamă: ”Şi tu, fiul meu !” Shakespeare şi Quevedo reiau pateticul strigăt.
Destinului îi plac repetiţiile, variantele, simetriile; nouăsprezece veacuri mai târziu, în sudul provinciei Buenos Aires, un gaucho e atacat de alţi gaucho şi, prăbuşindu-se, îl recunoaşte pe finul său, căruia îi adresează cu blândă mustrare şi lentă uimire (aceste vorbe ar trebui ascultate, nu cutite):”Măi, să fie !” E ucis şi nu ştie că moare doar pentru repetarea unei scene. >>