Seara, la culcare, Gheorghe îi spune băieţelului său următoarea poveste:
- Demult, tare demult, o ţară al cărei nume nu-mi vine acum în minte, fu lovită de o tragedie fără precedent: apa nu mai era potabilă. Fenomenul era rezultatul poluării excesive a pânzei freatice - pe de o parte, dar şi a conductelor învechite şi ruginite care transportau apa până la robinetele din gospodării - pe de altă parte. În orice caz, boli grave începură să se răspândească, iar pericolul unei adevărate pandemii păştea la colţ. Regele ţării întruni de urgenţă Consiliul Suprem de Apărare.
 După trei zile şi tot atâtea nopţi, se decise ca apa să fie importată dintr-o altă ţară, chiar de pe alt continent. Cum ţara asta avea o flotă foarte mare, întreaga atenţie se acordă vapoarelor, toate resursele materiale şi umane fură angajate ca acestea să fie în stare perfectă în cel mai scurt timp şi să fie lansate în cea mai mare acţiune de salvare a ţării. Toată lumea urmărea cu sufletul la gură pregătirile, un teledon fu organizat ca să numească şi căpitanii vaselor, iar un referendum pentru a-l alege pe şeful lor. Acesta din urmă era un adevărat bătrân lup de mare, chior şi şchiop, călit în luptele pentru putere, respectat de marinari pentru că nu căzuse niciodată sub masă, şi îi impresionase pe alegători cu latura lui sensibilă, aşa cum se întâmplase odată, în direct la televizor, când vărsase râuri de lacrimi pentru un câine rănit accidental de o căruţă.
Şi flota plecă. Un milion de oameni privi spectacolul de pe faleză şi 20 de milioane la televizor, speranţele lor reunite făcând parcă vapoarele să plutească mai uşor şi vântul să le sufle în pupă. Echipele de televiziune de la bord transmiteau în fiecare moment ştiri despre vreme, starea de spirit a echipajelor, interviuri cu eroii zilei, toate acestea contribuind la liniştirea populaţiei. Cinci zile dură încărcarea vapoarelor, iar în a şasea, când Şeful ăl mare fu găsit, în sfârşit- răpunând pe sub mese nişte anonimi locali,  fu dat semnalul de plecare spre casă. Poporul însetat salivă la gândul apei necontaminate şi pregăti bidoanele de schimb, c-aşa se cerea de autorităţi, să fie costurile mai mici.
La întoarcere însă, Dumnezeu însuşi păru a se supăra. Din motive necunoscute, chiar inexplicabile, o furtună se iscă din senin. Violenţa ei părea ireală, ba chiar inimaginabilă, aşa ceva nemaifiind văzut până atunci. Vapoarele se luptau din greu cu stihiile dezlănţuite, iar marinarii făceau eforturi supraomeneşti pentru a le ţine pe linia de plutire şi pe şeful lor pe picioare. Transmisiile se întrerupseră şi lipsa de veşti produse o panică generală. Alte trei zile şi tot atâtea nopţi se scurseră, greu, insuportabil. Mulţi oameni muriră de sete, dar parcă şi mai mulţi de inimă rea. Deznădejdea cuprinse întreaga ţară şi clopotele plângeau laolaltă cu oamenii.
În a patra zi, aşa, pe la cântatul cocoşilor, din eter răzbi un semn. Scăpaseră, chiar toate vapoarele. Nu de-geaba investiseră în ele o grămadă de bani, acum aveau dovada propriei precauţiuni şi puteau să culeagă roadele. E drept, muriseră câţiva marinari, în condiţii nedesluşite căzuseră peste bord, dar sacrificiul lor oferea sosirii vapoarelor o aură de legendă, numai bună de scris în paginile de aur ale istoriei neamului.
Ziua debarcării fu decretată naţională şi trecută în calendar ca liberă legal, iar numele marinarilor fură gravate pe un monument amplasat în oraşul port.
- Îmi place! Şi Şeful ăl mare ce recompensă a primit?, întrebă băieţelul lui Gheorghe printre lacrimi.
- Recompensa ... şi-a luat-o singur. A luat toată flota!
- Şi ce-a făcut cu ea?
- Dracu ştie, n-a descoperit nimeni.... El zice c-a vândut-o la fier vechi....Oricum, cu banii câştigaţi a cumpărat postul regelui...
- Hm... Nu-mi place.... Şi oamenii cu ce au mai adus apă?
- N-au mai adus, au băut iar de la robinet !

COMENTARII AFISATE CELE MAI VECHI PRIMELE