Mihaela Cotonea, din Urecheşti, are 23 de ani, iar ultimii 17 i-a trăit ducând pur şi simplu bătălii după bătălii cu suferinţele sale, refuzând categoric să se resemneze în faţa bolii care i-a chinuit copilăria şi tinereţea. Motivul: o operaţie făcută greşit şi apoi anii lungi în care medici renumiţi nu au fost în stare să-i depisteze cauza durerilor. Intervenţiile chirurgicale, internările cu şpăgile neaoşe necesare, tratamentele de recuperare, medicamentele, deplasările la un spital sau altul în speranţa unei vindecări au secătuit bugetul familiei sale. Acum, când în sfârşit un medic i-a descoperit Mihaelei cauza suferinţelor, ea nu mai are bani cu care să-şi cumpere, practic, sănătatea. Are nevoie de 9000 de euro, bani cu care i s-ar înlocui proteza de şold ce i-a cauzat o infecţie serioasă, cu alta performantă, care să-i asigure tinerei posibilitatea unei vieţi în sfârşit normale. Cine doreşte s-o ajute o poate contacta la telefon 0724.458.272 sau poate depune orice sumă de bani, în lei, în contul RO 86 RNCB 0748095184040001 deschis la Banca Comercială Română Galaţi, Sucursala Port.



Mihaela este, acum, în ultimul an la Facultatea de Economie şi  Administrarea Afacerilor din cadrul Universităţii „Dunărea de Jos“ din Galaţi. Învaţă pe rupte pentru examene şi intenţionează ca în vara aceasta să-şi ia şi diploma de licenţă în specializarea contabilitate şi informatică de gestiune.
I-a fost greu. Foarte greu să parcurgă, ca un student obişnuit, sănătos, toţi anii de studiu. La cursuri s-a deplasat permanent în cârje, deseori strângând din dinţi să-şi ascundă durerile chinuitoare care-i torturau trupul. A încercat, dincolo de sufe-rinţă, să-şi construiască o viaţă cât mai normală, să dea curaj şi speranţă prin atitudinea sa pozitivă propriilor părinţi, şi de ce nu, să-i fie exemplu surorii mai mici faţă de care, mărturiseşte, se simte vinovată. „Sora mea este elevă în clasa a IX-a la Colegiul «Unirea» şi este o fată minunată. Merită şi ea de la părinţii mei atenţie, resurse financiare… are şi ea nevoile ei… Mă gândesc mereu la ea şi la faptul că mai toată viaţa, părinţii noştri şi-au îndreptat totul spre mine, pentru că am fost mereu bolnavă… Ştiu că nu am făcut nimic voit ca viaţa noastră să fie aşa, dar credeţi-mă… aşa simt… că eu sunt vinovată“, a mărturisit Mihaela.
Pe scurt, tânăra a avut şansa să scape, printr-o operaţie făcută la vârsta de 6 ani, de o tumoră cerebrală, dar nu a reuşit ca în anii ce au urmat de atunci încoace i se rezolve odată pentru totdeauna, pro-blemele cauzate de infecţia pricinuită de proteza de şold. Aceasta i-a fost montată când avea 18 ani, după un şir lung de bâjbâieli medicale, în urma cărora i s-a pus diagnosticul: coxartroză secundară după fractură col femural drept şi osteotomie Chiari.

Tumoră pe creier, efectul exploziei de la Cernobîl

Discutând cu Mihaela despre problemele ei, am descoperit o persoană  sensibilă, dar foarte realistă şi încrezătoare că norocul va străluci la un moment dat şi în viaţa sa. Deşi acum nu se poate deplasa mai mult decât câţiva metri, astfel încât să-şi asigure nevoile primare, iar restul timpului şi-l petrece în pat, învăţând sau citind, speră cu toată puterea sufletului ei şi crede în oamenii care ar putea-o ajuta, aflându-i povestea. „Problemele mele au început la 6 ani, când mi-a apărut o tumoare pe creier şi am fost operată. Până la acel moment n-am luat vreodată vreo pastilă… S-a suspectat că fiind născută în 1989, boala mea a fost cauzată de explozia de la Cernobîl. După operaţie, totul a fost ok, am mers la şcoală şi îmi amintesc că eram în clasa a doua când am fost la bunici la ţară, am căzut dintr-un măr şi mi-am fracturat piciorul“, povesteşte Mihaela. 

Operaţie repetată după infecţie intraspitalicească

Avea 9 ani şi acea căzătură a constituit momentul declanşării suferinţelor  sale până în ziua de azi. „Am ajuns la Spitalul Judeţean, medicul m-a operat la femur, aproape de capul femural. Toţi doctorii la care am fost după aceea  mi-au spus că mi-aş fi putut reveni foarte repede la acea vîrstă, numai că doctorul care m-a operat atunci mi-a pus atele mai întâi, lucrurile evoluând prost. Căzusem în luna august şi de abia în ia-nuarie anul viitor am putut merge din nou“, spune tânăra.
Şi-a reluat viaţa numai că… „Observasem că din ce în ce mi se scurta piciorul operat. Medicul de la noi îmi spunea că mi se pare, în schimb, în anul 2000 am ajuns la profesorul Pesamosca, Dumnezeu să-l odihnească, ce ne-a explicat că osul meu s-a măcinat şi piciorul meu este mai scurt cu 7 centimetri. Mi s-a făcut din osul meu ceva să nu se mai frece oasele între ele, urmând ca la 18 ani să fiu operată“, povesteşte Mihaela.
Confruntată cu lipsuri financiare considerabile - mama tinerei rămânând până la urmă fără serviciu - familia Mihaelei s-a mutat din Focşani la Urecheşti. „Întrerupsesem un an şcoala, dar am reluat-o la Urecheşti. Şi până la 18 ani au urmat vizite la doctor de două ori pe an, şi pentru cap şi pentru picior, trebuia să merg mereu să-mi fac ghete din alea ortopedice deoarece creşteam. Numai ghetele alea urâte şi grele costau 400 de lei…“, explică. „Eram în clasa a X-a la liceu în Galaţi când am împlinit 18 ani. Am fost operată la Spitalul Universitar Bucureşti de un doctor renumit care mi-a montat proteza. La doar câteva zile am început să supurez la operaţie. Era 1 mai 2007 şi medicul era plecat la Florenţa, la o conferinţă. Când s-a întors, mi s-a spus că făcusem o infecţie şi a luat decizia să mă opereze iar. Eu cred că dincolo de ce mi s-a spus, făcusem o infecţie intraspitalicească. Şi deşi în mod obişnuit pentru o astfel de intervenţie se stătea 4-5 zile în spital, eu am stat o lună“, îşi aminteşte Mihaela.

„Scăpasem de ghetele mele hidoase“

Cu toate acestea, Mihaela era fericită. „În sfârşit aveam picioarele egale  şi scăpasem de ghetele mele hidoase. Tot timpul, înainte de asta, încercam să merg fără să şchiopătez, făceam exerciţii în faţa oglinzii că ştiţi, copiii sunt răi… Am şi aruncat acele ghete şi mă bucuram că puteam face anumite mişcări, pe care înainte nu le puteam. Ştiţi, mişcări pe care oamenii sănătoşi nici nu le bagă în seamă de fireşti ce sunt, dar pe care când eşti bolnav, le observi. Am început recuperarea la Bucureşti, la Spitalul Militar. Atunci au fost cheltuiţi foarte mulţi bani, dar aveam grupe de muşchi atrofiate. Mergeam cu tramvaiul, apoi cu metroul pînă la spital pentru 2 - 3 ore de recuperare, dar aceea a fost cea mai frumoasă perioadă din viaţa mea… Până atunci nu purtasem niciodată adidaşi, fustă… Toată clasa a rămas uimită când m-a văzut că apar la şcoală cu pantofi cu toc şi fustă! Numai că în 2008 a început să mă doară genunchiul, iar din 2008 până în 2009 m-a durut continuu“, povesteşte Mihaela.
I s-au recomandat pastile, a trăit o perioadă luând în plus, pe ascuns câte 2-3 plicuri de analgezic zilnic. Era în clasa a XII-a şi durerile nu o lăsau să doarmă, să meargă. Şi dintr-o dată, în 2009 i-a încetat orice durere, dar nici să se deplaseze nu mai reuşea. „Atunci am luat cârjele. Medicul de la Spitalul Universitar la care m-am dus mereu, toţi aceşti ani, mi-a spus tot timpul că nu am nimic nici la proteză nici la articulaţie! Am început fa-cultatea în cârje, o zi nu      m-am dus fără, colegii şi acum când mă văd se dau la o parte să-mi facă mie loc. Şi mi-e jenă şi mie de jena lor… Pe parcursul anilor de facultate, am ajuns la spital din cauza durerilor de nenumărate ori. Şi la 12 noaptea mă ducea prietenul meu, cu maşina… Am dat atâţia bani pe pastile şi drumuri la spital, că dacă-i strîngeam aveam acum o avere. Ca să nu stau numai pe capul părinţilor, am reuşit să lucrez din clasa a XI-a şi până în anul I de facultate“, spune tânăra. 

„M-au lăsat pe targă 4 ore!“

Prin august 2011, Mihaela a început să se simtă cumplit de rău. În timp ce  doctorii îi spuneau că nu are nimic, durerile îi sfâşiau trupul. Astfel, a ajuns din nou, la Urgenţele Spitalului Universitar Bucureşti. „Acolo mi-au zis că n-au ce-mi face, să vin când vine doctorul care m-a operat. Atunci, prietenul meu s-a enervat şi le-a spus că mă lasă acolo pur şi simplu. Aşa mi-au pus totuşi piciorul în atele ca să nu îl mai mişc deloc, fiindcă orice mişcare îmi provoca dureri cumplite. A doua zi, când am venit iar la spital la doctorul meu, m-au pus pe targă şi   m-au lăsat să aştept aşa 4 ore în faţa cabinetului! După care mi-au făcut radiografii şi mi-au spus că totul e… ok, recomandându-mi-se  recuperare“, spune Mihaela.
În decembrie anul trecut, un medic de la Spitalul Foişor i-a descoperit în sfârşit problema. „După o radiografie mi-a spus că făcusem o infecţie pe os, la capătul protezei. Proteza s-a cufundat practic în măduva osoasă. Piciorul e mai scurt cu 2 cm din cauza aceasta şi trebuie operat din nou, scoasă proteza, curăţată infecţia şi pusă altă proteză“, a explicat Mihaela. Cum nu mai doreşte să ajungă pe mâna medicului care i-a spus mereu că e bine mersi când crăpa de durere, tânăra a căutat şi a găsit la o clinică din Braşov, posibilitatea de a fi operată şi de a beneficia de recuperare în mediu absolut steril. „Acest lucru costă 9 mii de euro, pentru că e vorba de o clinică privată. Mi s-a spus să nu las să treacă mai mult de şase luni pentru că apoi osul va deveni ino-perabil. Numai că nu am banii… Dacă vor fi oameni care vor putea să mă ajute, le voi rămâne recunoscătoare toată viaţa…“, spune tânăra.
Poate că strigătul ei de ajutor nu va rămâne fără răspuns. Doar astfel, pentru Mihaela poate începe cu adevărat, o viaţă absolut normală. Solidaritatea noastră este, pentru această tânără, singura care mai poate repara cu adevărat, ceea ce n-au fost în stare să facă cu simţ de răspundere unii medici şi întregul sistem de sănătate public românesc.