Vine un moment în viaţa fiecărui adolescent când presimţirea libertăţii îl tulbură. Instinctual, îşi dă seama că a crescut şi că de el depinde succesul sau eşecul paşilor săi. Vine un moment când se uită la copilaşii de 9-10 ani, adunaţi buluc pe terenul de joacă, simţindu-se pătruns de o duioşie dulce-amară. Nimeni nu a găsit un cuvânt potrivit pentru a numi tot amalgamul acesta de emoţii, este o etapă nedefinită şi care apare în jurul vârstei de 17 ani. Omul nou care dă din coate pentru a-l îndepărta pe copilul de ieri se opreşte uneori, gândindu-se că viaţa lui a sufe-rit un viraj brusc şi că revenindu-şi după această acrobaţie primejdioasă, totul în jur s-a schimbat.

Cu ochii larg deschişi

   Privind în jur, adolescentul vede că peste tot şi toate s-a aşternut o ceaţă aducătoare de confuzie şi conflicte. Părinţii devin mai gravi şi mai cicălitori, vorbind neîncetat despre viitor şi facultăţi selecte, despre răbdare şi aşteptarea unui destin măreţ. Profesorii îl privesc pe tânăr pe sub ochelari, recomandându-i o bibliografie bogată, spunându-i că aceasta este viza către o cultură înaltă. Prietenii n-au încetat să se comporte firesc, dar încep să simtă cu intensitate, ştiind că orice capriciu poartă intrinsec povara regretului, a remuşcării şi a unei responsabilităţi trădate. Anturajele se fac şi se desfac, legăturile de dragoste devin ba deznădăjduite, ba luminate de o afecţiune nouă, mai depărtată de capriciu, mai apropiată de obsesie. Trupul capătă glasuri noi, neauzite până atunci şi adolescentul îşi pune întrebări, are noi dorinţe. Calendarul anunţă vertiginos că majoratul bate la uşă, iar apropierea acestui eveniment crucial şi necesitatea planificării lui riguroase evaporă orice meditaţie serioasă. Grijile curente sunt pregătirile, meniurile, muzica, lista de invitaţi, vestimentaţia. Trecerea treptată într-o nouă etapă a vieţii este umbrită de ziua aceea măreaţă, când distracţia ia locul meditaţiilor.

Petrecere până-n zori

   Detaliile pot amplifica sau ruina o petrecere, de aceea fiecare adolescent, oricât de comod ar fi, se preocupă peste măsură de marele eveniment al maturităţii sale. Efortul depus de părinţi şi sumele aruncate încolo şi încoace te-ar putea face să crezi pentru o clipă că familia s-a întors de bună- voie în timp, în secolul al XIX-lea, şi că de fapt pregăteşte debutul în societate al copilului, nu o aniversare, ce-i drept mai deosebită. În ziua cea mare, invitaţii sunt întâmpinaţi ceremonios, cu sărutări şi îmbrăţişări, muzica destinde atmosfera, la început destul de convenţională, şi treptat sărbătoarea seamănă din ce în ce mai mult cu o vânătoare de trofee. Unul fumează cu o nepăsare atent studiată, ochind câte o fată mai drăguţă, dar spre care nu are curaj să se îndrepte, altul dansează energic, simţind ritmul până în măduva oaselor. Băieţii se adună câteşitrei, vorbind precipitat, punând la cale o surpriză pe cinste pentru sărbătorită. Fetele conversează, admirându-şi rochiile şi accesoriile, dar neomiţând monde-nităţile şi ierarhia socială, iar gazda, îmbujorată şi fericită în faţa acestei explozii de tinereţe, zâmbeşte aproape neputincioasă, revenindu-şi de îndată ce observă un invitat mai retras de care trebuie să se ocupe.

De aici, încotro?
  
   După ce invitaţii au făcut schimb de fotografii şi amabilităţi, atmosfera festivă dispare încet-încet. Adolescentul stă în mijlocul camerei sale, întrebându-se care e primul lucru nimerit a fi făcut în cea dintâi zi de adult. La club nu îi vine să meargă după petrecerea reuşită de aseară, de teamă să nu distrugă amintirea abia formată, înlocuind-o cu distracţia banală a fiecărui sfârşit de săptămână. Să vorbească la telefon cu prietenii lui încă netrecuţi de 17 ani ar fi o jignire adusă noii vârste. Să iasă la o plimbare de unul singur e prea melancolic şi figura aceasta solitară se potriveşte doar îndrăgostiţilor dezamăgiţi. Până la urmă, sătul de ipoteze, adolescentul declară un război nuclear părinţilor, că doar era nevoie de un ţap ispăşitor pentru primele dileme chinuitoare ale maturităţii şi ce mijloc mai bun de a-ţi demonstra că ai crescut dacă nu acela de a te lupta de pe picior de egalitate cu alţi adulţi? Nu a zis nimeni că e cea mai bună sau cea mai elegantă metodă, însă tentaţia confruntării rămâne încă foarte dulce.

Cristina Stancu
Colegiul Naţional „Unirea”