Editorialul La soare, prin valurile media semnat de poeta Ştefania Oproescu şi apărut în Oglinda Literară nr.116/august 2011 (primul dealtfel, după o serie de câţiva ani în care editorialul a fost susţinut la un nivel recunoscut de talent, de Gabriel Funica), nu-mi oferă niciun fel de garanţie că astfel de texte ar putea creşte prestigiul revistei de cultură care i-a încredinţat, fără nicio dezbatere, această misiune. Autoarea inventariază aleatoriu o serie de mondenităţi, cu o pudoare lipsită viaţă şi umor, de profesoară demodată şi pe care, televiziunile, să recunoaştem, le prezintă, uneori, spiritual şi etic. În titlul editorialului suntem invitaţi la o adevărată bălăceală prin valurile media, pentru ca, atunci când ne lăsăm în slip, gata să intrăm în apă, nu suntem lăsaţi decât :”să înotăm puţin prin valul media.”  Excesul de solemnitate al autoarei utilizat ca o manevră intelectuală, interogaţia fără temperament, pretenţiile inexplicabile şi absurde de la asemenea personaje la care autoarea nu poate să renunţe în niciun chip, creează în acest text un sentiment de încăpere închisă, neaerisită de mult timp, cu draperiile lăsate.
Doamnă, este vară ! Deschideţi ferestrele. La urma urmelor, chiar dumneavoastră recunoaşteţi că vă uitaţi la o :”emisiune mondenă uşurică, de după amiază.” Nu merită nimeni să irosească o după-amiază frumoasă de vară, cu atât mai mult un cititor care, în tihnă, într-o curte, subt un arbore, citeşte acest număr din Oglinda Literară, evitând televizorul.
Editorialul nu are caracterul profund al eseului şi, în general, evită natura supraponderală a studiului. Conţinutul editorialului urmează, cel mai adesea, logica imanentă a prezentului, etica în vigoare, indică un scop în raport cu evenimentul zilei, justifică orientarea publicaţiei. Editorialul este tăietura de brici a publicaţiei. Conţinutul lui, perisabil, fără longevitate, trebuie să fie alert, sclipitor, cu o ironie malefică în cazul de faţă, să rupă gura târgului. Nu ştiu din ce s-a născut în mine convingerea că poeţii nu sunt defel potriviţi pentru astfel de texte. Au ezitări, cad sub influienţa vizibilă a metaforei, nu au justeţea psihologică a întâmplării şi, lipsiţi de comportamentul dezlănţuit al editorialistului, evită cruzimea severă a ironiei. Un exemplu veritabil în acest sens, în Oglinda Literară, îl reprezintă perioada anilor ’90 când editorialul era realizat la cote înalte de către Magda Ursache.
“Nu tema educaţiei omului modern prin mass-media m-a luat cu valul. Resimt doar, uneori, lipsa umorului sănătos, ca variantă salvatoare” scrie Ştefania Oproescu în finalul editorialului. Este consolatoare şi demnă de înţelegere această afirmaţie a autoarei, atâta timp cât singurul fragment viu din eseu, cu o valoare literară de necontestat, este citatul-moto din Gabriel Funica:”Când vine vorba de cultură suntem unanim de acord că televiziunile, cu audienţă, către cea mai mare parte a publicului îşi îndreaptă, din varii motive, atenţia, nu prea sunt dispuse să editeze şi să promoveze emisiuni pretenţioase care presupun un anumit standard şi confort intelectual. Fapt care nici nu le scuză, nici nu le acuză. Nu poţi să pretinzi cuiva care căştigă bani şi trăieşte din vânzarea gogoşilor calde, la anumite ore când deverul este în toi, să ofere onor clientelei îngheţată.” Poate cărţi !  

COMENTARII AFISATE CELE MAI VECHI PRIMELE