Nevoia permanentă de hrană, împreună cu dorinţa oamenilor de a explora noi tărâmuri ale gustului, au condus cu foarte mult timp în urmă la conturarea artei gastronomice. Cea mai importantă etapă a dezvoltării sale în spaţiul european, am putea spune fără exage-rare, a fost evul mediu şi asta datorită condimentelor de care noi cei de astăzi nu ne-am mai putea despărţi nicicând. Expresii de tipul „ca sarea în bucate”, „e sarea şi piperul“, înfăţişează cu prisosinţă că gustul desăvârşit nu există în genere în absenţa acestora. 
 
Cruciaţii şi condimentele

   Războaiele purtate de creştini în ţara sfântă în timpul cruciadelor a avut, se pare, urmări însemnate şi în alte planuri decât acela religios. Regii, cavalerii, domnii şi alţi cruciaţi, printre care se aflau şi numeroase femei, au adus la întoarcere în ţările de origine condimente pe care au început să le întrebuinţeze în prepararea bucatelor.
   Comerţul a suferit şi el unele schimbări după evenimentele menţio-nate, locuitorii bătrânului continent îndreptându-şi atenţia mai cu seamă către mirodenile din Cairo, Alexandria (Egipt), Damasc (Siria), Bagdad ori Mosul (Irak). 

Iată care au fost principalele condimente îndrăgite de înaintaşii noştri în Evul Mediu:

Piperul - a fost poate cel mai scump şi căutat în perioada medievală. La început provenea din Asia, iar mai târziu din Africa.

Scorţişoara - un condiment cu gust şi miros special obţinut din scoarţă de Ci-nnamomum zeylanicum.

Cuişoarele - erau indigene în Insulele Moluce, supranumite Insulele Mirodeniilor, din Indonezia.
Ghimbirul- cunoscut deopotrivă sub numele de „Grăunţele Paradisului” a fost pe la anii 1300-1400 un substituent al piperului negru, care era însă mult mai costisitor.

Şofranul - este poate cel mai vechi colorant natural utilizat în bucătărie. Deţine de asemenea proprietăţi organoleptice distinctive.

Cardamomul - plantă din sud-estul Asiei, ale cărei grăunţe au un gust piperat.

Muştarul - condimentul cu gust iute devenit aproape tradiţional şi în România.