Să ne lămurim, atunci când invocăm (cu candoare) iluziile noastre în legătură cu aşteptările literare, ne referim la o serie de scriitori care, prin valoarea lor, nu ne-ar înşela niciodată extazul spiritual şi beatitudinea intelectuală. În limitele unei logici sumare bazată pe înţelegere, dorim să evităm fanatismele de tot felul, meschinăriile de grup, neînţelegerile cauzate de apariţia unor suspiciuni, marile constrângeri ale mediocrităţii.
            Să revenim.
            Un caz singular în peisajul literar din Vrancea îl reprezintă profesorul Gheorghe Zaharia (n.12.11.1937, Cluj). Acesta, chiar dacă nu a publicat nicio carte de-a lungul vieţii, poate fi socotit un scriitor veritabil prin oratorie (oficială, la diverse manifestări culturale), dar mai ales, prin acea risipă generoasă de litaratură vie între prieteni. Pare dezinteresat de rangul lui intelectual şi, la fel ca Oblomov, se lasă într-un fel melancolic în voia oamenilor simpli, aşa cum se întâmplă cu mulţi intelectuali în provincie, în cea de-a doua parte a vieţii.
            Gheorghe Zaharia poate vorbi ore în şir despre Eminescu, fermecător, fără să repete nimic. Este capabil să depăşească forma insuficientă a literei, să desfăşoare adevărate spectacole ale minţii. Să te facă să înţelegi că poezia lui Eminescu nu vine de la poet, ci este mai degrabă o rădăcină a sufletului, în consecinţă infabilă. Aproape că nu ne putem imagina cum ar arăta, în Focşani, un „15 ianuarie” fără profesorul Gheorghe Zaharia !
            Poate fi văzut trecând prin oraş, mergând încet, cu un aer aristocratic pe cale de dispariţie. La Facultatea de Litere a Universităţii din Bucureşti i-a avut colegi pe Nicolae Labiş şi Nichita Stănescu şi ca profesori, pe Zoe Dumitrescu Buşulenga şi Tudor Vianu. Poate, atunci când trece prin oraş, cuprins de o senzualitate sublimă, se gândeşte la iluştrii lui colegi şi dascăli din tinereţe.
            Zilele trecute, când ne-am întâlnit, - la poiana lui Iocan, era o zi călduroasă de toamnă în care daliile levitau la soare, pe mesele vânzătorilor de flori – mi-a vorbit despre Paul Spirescu, este cel mai valoros poet în viaţă din Vrancea, să-l vezi la ore, domnule, este de-a dreptul fermecător… 
            Literatura franceză este singura breaslă care a recunoscut statutul unui scriitor doar din oratorie şi scrisori. Nu cunosc un alt caz. Dincolo de toate acestea, aşteptăm o carte de la Gheorghe Zaharia. (Mihail Ralea, într-un studiu critic, era de părere că natura literaturii “păstrează toate urmele vieţii care a palpitate în sânul ei.” ) Aşteptăm o carte care să-i păstreze toate urmele vieţii şi melancoliile esenţiale.