În timp ce în Focşani, mizeria topirii zăpezilor îşi face din ce în ce mai mult simţită prezenţa şi copiii urbei preferă să-şi petreacă timpul liber în faţa computerelor, puştii din satele Vrancei profită din plin de nămeţii ce au dat atâtea bătăi de cap părinţilor lor. Cu sănii, plastice, folii, colace, plăci ba chiar şi schiuri, ei se dau pe derdeluşuri neobosiţi, râzând şi chiuind. Astfel, dincolo de dramele cauzate de troienele acestei ierni, veselia molipsitoare a puştimii din sate transpune pe oricine mai păstrează vie, în suflet, flacăra copilăriei, în lumea fără griji a inocenţei.


   Sprijiniţi în bastoane, rezemaţi de porţi sau ascunşi în dosul nămeţilor, bătrânii asistau, zilele trecute, la bucuria copiilor ce fugăreau pe uliţele înzăpezite din Tercheşti, ascunzându-şi zâmbetele în dosul fularelor sau basmalelor. Nu le dădea mâna să râdă cu toată gura, ştiind bine ce au tras ca urmare a ninsorilor şi viscolului, dar parcă nici nu puteau sta chietroşi la inimă văzând bucuria odraslelor.   
   „Eheee… Ce mă mai buluceam şi eu la joacă, când eram copil! Păi eu am prins ierni care erau ierni, iar lumea nu se speria ca acum… Aveau oamenii pregătită cămara. Cârnaţii şi slănina atârnau în pod, conservele erau aliniate pe rafturi, brânza-n putini, carnea pusă la borcan. Tata cumpăra lemne cât să ne ţină cinci luni încheiate şi iernile erau ierni cu zăpezi şi viscol, da’ nouă, copiilor ce ne mai plăcea! N-avem patine sau schiuri, că eram săraci, da’ ne legam pungi de cizme sau de mijloc şi aşa ne dădeam pe uliţă, de ne lătrau toţi câinii! Şi toată iarna aveam fundul şi spatele învineţite, că nu ne mai sătura Dumnezeu de dat pe derdeluş!“, povestea nea Ion, din Tercheşti, trăgându-şi căciula spre ceafă cu un gest îngreunat de povara celor 82 de ani.
   „Lasă-i să se bucure, că destul or să tragă când le-o veni rândul, bată-i norocul să-i bată!“, spunea şi tanti Vasilica, oprindu-se pentru o clipă din căratul roabei pline de omăt, să-şi tragă răsuflarea.

„Pârtieeee!!!!“

   Pe muntele de nea, format în mijlocul unei intersecţii din centrul Tercheştiului, mulţime de puşti se zbenguiau cât îi ţineau puterile. Piticoţii se rostogoleau de-a dreptul pe derdeluş, râzând cu gura până la urechi. Alţii se tăbârceau să urce săniile pe culme, în timp ce cei mai mari se vitejeau să sară, cu elan, din vârful „muntelui“, drept pe covorul moale de la bază. Mai bine sau mai sărăcuţ îmbrăcaţi, şi încălţaţi după… bugetul părinţilor, copiilor nici că le păsa de lupta cu nămeţii dusă de mamele, taţii şi bunicii lor. Şi-şi strigau bucuria nestingheriţi, în lătratul – şi el vesel – al câinilor slobozi, cu urechile ciulite şi cozile fluturânde.
   Pe uliţele lăturalnice, alţi puşti dădeau zor cu joaca, iar cei care nu aveau sănii au apelat la foliile transparente de plastic. S-au încins temeinic cu ele de la mijloc până la genunchi şi s-au aruncat pe toboganele de nea formate din zăpada scoasă de-ai lor, cu roaba, din curte. „Pârtieeeeee!!!!!!“, striga înflăcărat şi plin de importanţă un băiat, către altul mai micuţ ce-i stătea în cale, spre hazul părinţilor şi-al vecinilor ieşiţi la adunat zăpada cu lopeţi, sape, făraşe, foi de tablă, roabe, căzi de plastic sau lighene!
   Pe altă uliţă, nea Constantin, de 81 de ani, echipat în ţinută ţanţoşă de iarnă grea – „doar am prins şi zăpezile din 54, da’ n-au fost chiar aşa“ – se uita, crucindu-se, la câţiva adolescenţi ce se dădeau cu schiurile. „De azi dimineaţă muncesc la zăpadă şi lor le arde de joacă! Nu ştiu ei ce-i greul…“, zicea, zâmbind, totuşi, pe sub mustăţi.
   Nestingheriţi de privirile aprige ale omului - îmbrăcat în palton gros din fetru şi încins la mijloc cu o… şufă, cu picioarele adâncite în cizme cazone şi cu fesul tras pe sub căciula rusească, din blană - tinerii se avântau pe pârtia improvizată schimbând, rând pe rând, schiurile. „Dacă n-ajungem noi la munte, a venit muntele la noi!“, a spus unul dintre ei, râzând.

Cazemate din zăpadă şi alpinism sătesc!

   Ascunse în dosul pereţilor cazematelor construite din zăpadă, două tabere de puşti dădeau lupte aprige la Sihlea. Nimeritul ţintei cu bulgări frământaţi în mâini se făcea cu chiote de bucurie, iar eventualele pagube de „război“ pricinuite cazematelor erau repede remediate de palme pricepute de copil. Mai cârcotaşi sau mai plini de voie bună, trecătorii prin zona „frontului“ îşi fereau capetele cu braţele, să nu se trezească, cumva, cu vreo „explozie“ rece după gât sau în plină figură.
Iar prin Cârligele, puştimea neastâmpărată lua cu asalt munţii de nea formaţi de-o parte şi de alta a uliţelor, în încercări mai mult sau mai puţin reuşite, de alpinism… sătesc! „Las’ să se joace, că acu’ li-i vremea! Măcar au încălţări, că pe vremea mea n-aveam decât ciorapi de lână făcuţi de mama şi piei legate de picioare cu obiele. Uitam şi de mâncare şi de tot când ieşeam la zăpadă! Ei   n-au mai văzut aşa zăpadă, da’ eu am trecut prin ierni mai grele şi n-am mai murit…“, a spus, râzând hâtru, nea Lică ce-şi târa, agale, cei 74 de ani printre nămeţi. 
   Dincolo de tot dezastrul acestei ierni, copiii satelor au ştiut să se bucure din plin de munţii de omăt. Confruntaţi pentru prima dată în viaţa lor cu aşa ceva, ca şi mulţi dintre noi, adulţii, ei au ştiut, totuşi, cu joaca lor, să descreţească frunţile şi să readucă… zâmbete pe buze.