Poate că timpul le-a aşternut pe chip umbrele necazurilor şi bucuriilor, poate că trupurile nu le mai sunt aşa sprintene ca altă dată, însă iubirea… Iubirea unuia pentru celălalt le străluceşte la fel de caldă şi curată în priviri şi în zâmbete! Anii au trecut peste ei pe negândite şi acum, când privesc în urmă, li se umplu sufletele de mulţumire. Astăzi, la fel ca în urmă cu 50 de ani - doar că acum alături de cei opt copii, nurori, gineri şi 15 nepoţi – Ioana, de 70 de ani şi Vasile Sârbu, de 74 de ani, din Focşani, îşi vor jura iarăşi credinţă la bine şi la rău, atâtea zile câte le-a sortit Dumnezeu.


   Povestea Ioanei şi a lui Vasile Sârbu, care astăzi, după 50 de ani de viaţă împreună îşi reînoiesc jurămintele de credinţă în faţa lui Dumnezeu, este dovada vie că existenţa sufletelor pereche nu e, nici pe departe, un mit. Câţi dintre noi nu am visat, fie chiar şi în taină, să întâlnim omul care să ne facă să ne simţim fiinţe cu adevărat întregi? Şi câţi nu am crezut, într-un moment sau altul al vieţii, că l-am găsit, pentru ca apoi să ne dăm seama că ne-am înşelat şi să reluăm căutarea? Şi până la urmă… ce înseamnă sufletul pereche? Până la urmă, o fi adevărat că deşi oricare dintre noi are jumătatea sortită, undeva, în lumea aceasta, doar cei mai norocoşi o întâlnesc?
   Există o legendă, care spune că sufletele pereche au trăit, cândva, o iubire atât de puternică, atât de pură, încât sunt sortite să se reîntâlnească în trecerea lor pe pământ. Că atunci când îţi întâlneşti sufletul pereche, trăieşti prin el şi el prin tine...  Că sufletul pereche dăruieşte acel destin comun în care iubirea necondiţionată, toleranţa, înţelegerea, respectul sunt însuşiri ce se ridică deasupra oricăror altor simţăminte negative ce sunt, în definitiv, atât de fireşti omului…
  Ioana şi Vasile sunt, fără îndoială, două jumătăţi predestinate. Şi ce altă dovadă mai clară poate fi, decât faptul că erau doar nişte copii când au pornit, inocent, unul spre celălalt. În acele vremuri, amândoi trăiau în comuna Andreiaşu. „Eu eram în clasa I, iar soţul meu într-a treia. Aşa se învăţa atunci, cei din clasa I la un loc cu cei dintr-a treia, iar cei dintr-a II-a cu cei dintr-a patra. Învăţătorii îi puneau pe cei mai mari să aibă grijă şi să-i îndrume pe cei mai mici şi uite aşa, soţul meu m-a ajutat pe mine“, îşi aminteşte, zâmbind, Ioana.
   Atunci, acolo, când mâna soţului cuprinzând-o pe a sa o învăţa să traseze liniuţe şi bastonaşe, s-a aprins, poate scânteia miracolului ce avea să dureze o viaţă. „Îmi purta mâna cu mâna lui, ca să învăţ să scriu… Doi ani am fost, astfel, colegi. Apoi, el a trecut în clasa a V-a şi eu într-a patra. Îmi aduc aminte că atunci când am terminat şi eu clasa a patra, după ce s-au dat premiile, şcoala a organizat o horă. Aveam doar 11 ani şi atunci a fost prima dată când el a venit şi m-a invitat la dans… “, povesteşte Ioana.
   Şi pe măsură ce creşteau, se căutau tot mai des. La alte hore, la alte evenimente ale satului erau mereu împreună pentru că, zice Ioana, „de mică numai spre el mă chema inima“. Iar Vasile, care a mai vorbit „cu una, cu alta, cum sunt tinerii“, recunoaşte cu toată fiinţa că „totuşi, între noi doi a fost ceva deosebit, încă de mici“.

„M-au logodit cu altul, aşa că am fugit cu Vasile“

   Anii au trecut, iar inocenţa copilăriei s-a transformat în flacăra iubirii. O iubire pură, dar temeinică. Acea iubire care trece de orice bariere ca să se împlinească. Acea iubire care construieşte şi înalţă, care nu se resemnează şi nu capitulează… „Aveam 18 ani când părinţii mei au hotărît să mă dea după altcineva. M-au şi logodit cu el, pe motiv că avea casa lui, iar pe Vasile nu l-au vrut că spuneau că e prea aprig. Aşa că am pus la cale un plan şi… am fugit împreună! Mi-am păcălit părinţii că îi cheamă o vecină şi în lipsa lor, am plecat cu Vasile. Era pe 28 decembrie şi el venise să mă ia cu o echipă întreagă. 12 persoane erau, o mătuşă de-a lui, socrul meu, nişte fini…“, îşi aminteşte Ioana, retrăind parcă aievea aventura începutului de viaţă în doi.
   Au fugit cât i-au ţinut picioarele spre casa părinţilor lui Vasile, din Butucoasa, urmăriţi cu puşca de cumnatul Ioanei, tatăl şi încă şase vecini. „Cumnatu-meu a tras în sus ca să ne sperie, să ne oprim, dar Vasile a sărit la el şi i-a luat puşca. Apoi, dac-a venit s-o ceară frumos, i-a dat-o înapoi“, râde Ioana. De la acel moment încolo, nimic nu mai putea să îi despartă. „Am băgat actele la primărie, cum se spune, şi pe 25 februarie, acum 50 de ani în urmă, am făcut şi nunta“, zice ea.

La cununie, trasă cu cerga pe zăpadă!

   Nunta a fost şi ea de pomină! Tineri şi frumoşi, înveşmântaţi în mire şi mireasă – „doar mi-am făcut rochia la comandă!“ – au pornit din Andreiaşu de Sus spre primăria din Andreiaşu de Jos la picior, 12 kilometri, prin zăpezi cât cele ale acestui februarie. „Pe mine m-au tras cu cerga pe zăpadă aşa, îmbrăcată în mireasă!“, povesteşte Ioana, amintindu-şi de aventurile propriei nunţi. „Ţin minte că, doar cu o zi înainte de cununie era ninsoare, viscol, urât afară, dar în ziua aceea se făcuse frumos, era soare şi senin. Iar nunta a fost foarte frumoasă. Am avut masă mare şi invitaţi“, spune femeia.
   Apoi, viaţa şi-a urmat cursul firesc. O vreme, tinerii însurăţei au locuit la socri, la Butucoasa, apoi în casa acestora de la Andreiaşu, până când au reuşit să-şi ridice propria gospodărie. Harnici amândoi, legaţi de miracolul dragostei lor de-o viaţă, au început să-şi clădească existenţa cu conştiinciozitate. Iar copiii, opt în total, au apărut rând pe rând, împlinindu-i şi devenind cea mai preţioasă dintre toate averile pământului. „Şapte copii i-am născut acasă, cu soacra, cu cumnata… Ultimul, cel mai mic, l-am născut la Focşani că ne mutasem aici, dar să ştiţi că tot eu i-am legat buricul! Era ceva la televizor şi asistentele toate erau acolo, aşa că m-am descurcat singură. Şi să ştiţi că toţi au venit pe lume sănătoşi, niciunul sub 4,5 kilograme. Ştefan e cel mai mare, are 50 de ani, apoi după cinci ani a venit Gigel, la doi ani Ortansa, apoi Eugen, Gabriel, Liliana, Camelia şi ultimul, Daniel, care are acum 32 de ani. Şi avem de-acum şi 15 nepoţi, cea mai mare, Ramona, are 24 de ani, iar cei mai mici sunt Maria, de doi ani şi cinci luni, şi Andrei Petru, de doi ani şi şapte luni“, spune, cu sufletul plin de dragoste pentru toţi ai ei, Ioana.

„În căsnicie, trebuie să tragă amândoi la căruţă în aceeaşi direcţie“

   Vasile, soţul Ioanei, mărturiseşte că au avut o viaţă în care momentele de fericire au fost mult mai numeroase decât necazurile. Şi că necazurile, chiar şi cel mai mare cu care s-au confruntat şi anume accidentul suferit acum ceva timp de fiul cel mai mic, le-au depăşit, fiind uniţi şi cu credinţă în Dumnezeu.
   Copiii au fost mereu lumina vieţii lor şi, pentru ca ei să meargă la licee, au vândut, acum 34 de ani, tot ce aveau în Andreiaşu şi au cumpărat o casă în Focşani. Ruperea de lumea satului şi adaptarea la cea a urbei noastre a fost destul de dificilă, dar au reuşit pentru că, după cum spune Vasile, „am vrut să fim fruntaşi şi la oraş. Chiar aşa uşor n-au putut trece toţi anii. A fost muncă multă, să creşti opt copii nu a fost simplu. Am luptat amândoi să ne fie bine, iar tinerii trebuie să ştie că dacă nu se iau din dragoste şi în viaţă nu trag amândoi în aceeaşi direcţie la căruţă, nu poate să le fie bine“, spune Vasile. Dacă soţia lui a fost casnică, având de îngrijit opt copii, el a muncit aşa încât familiei lui să nu-i lipsească nimic. „A fost angajat la pădure, apoi pe şantier, apoi la ICRA primitor expediator. Şi ultimii 20 de ani a fost angajat cu carte de muncă, administrator la Biserica «Sfinţii Voievozi» din Focşani, la părintele Ionel Ene. La 70 de ani a ieşit la pensie“, spune Ioana.
   Şi pentru că hărnicia le stă în fire, după Revoluţie, cei doi soţi şi-au deschis o mică afacere. 

Verighete, slujbă la biserică, petrecere

   În mijlocul copiilor, nepoţilor şi prietenilor, Ioana şi Vasile îşi vor reînnoi, astăzi, jurămintele de credinţă, la Biserica „Sfinţii Voievozi“. Evenimentul este aşteptat cu mare emoţie de toată familia, iar Vasile n-a uitat să pregătească noile verighete din aur, simbolul al nunţii lor de aur. Apoi, vor merge să sărbătorească, împreună cu toţi cei dragi, la un restaurant din Focşani. „Suntem bucuroşi de copiii şi nepoţii noştri, mulţumim lui Dumnezeu că ne-a ţinut sănătoşi şi ne-a ajutat să trecem peste încercări. Şi le dorim tuturor să aibă o viaţă măcar la fel de fericită ca a noastră“, au spus soţii Sârbu ieri, aflaţi în pragul nunţii lor de aur.

   „Monitorul de Vrancea“ le doreşte în continuare „Casă de Piatră“, sănătate, bucurii şi împliniri. Le urăm „La mulţi ani!“ împreună şi îi asigurăm că vom fi alături de ei şi la… nunta de diamant!

COMENTARII AFISATE CELE MAI VECHI PRIMELE