Undeva, pe o uliţă a satului Răduleşti, comuna Vânători, câţiva copii necăjiţi visează cât e ziua de lungă la jucăriile pe care alţii, mai norocoşi decât ei, le au. Sunt un băieţel crescut de bunica lui, Elena Nistor, şi trei fetiţe, copilele Ioneliei Ciubotaru, care spune că orice ar face, nu va reuşi vreodată să câştige suficienţi bani din munca zilieră, pentru a le cumpăra şi jucării, pe lângă mâncare. Drept urmare, păpuşile, mingile şi maşinuţele atât de dorite vor rămâne, pentru cei patru prichindei, cine ştie pentru câtă vreme, doar un vis. Un vis interzis...

   Poate că părinţii celor trei surioare se complac să trăiască în nevoi şi sărăcie. Poate că nu „pun osul la treabă” suficient ca să le asigure odraslelor strictul necesar. Şi poate că, într-adevăr, nu-i interesează că acestea sunt, mai mereu, nespălate şi flămânde.
   Poate că şi în cazul lor, ca şi în atâtea altele, viciile adulţilor primează în faţa nevoilor micuţelor. Însă cum acestea nu au nicio vină, şi se jucau prea frumos în ţărâna din faţa porţii când le-am întâlnit, am decis să povestesc nu despre sărăcia sau mizeria în care vieţuiesc, ci despre visul lor neîmplinit: jucăriile. Unii ar putea considera că lipsa acestora din copilăria lor este ultimul lucru care ar putea să conteze. Amintiţi-vă, însă, de propria copilărie, amintiţi-vă cu sinceritate ce daruri vă bucurau mai mult? Hăinuţele? Mâncarea? Sau poate... vreo jucărioară?
   Chiar dacă de abia au ce mânca de pe o zi pe alta, chiar dacă în căsuţa lor cu odăi insalubre te izbeşte devălmăşia şi cu toate că apa şi săpunul par a se întâlni rar cu trupuşoarele micuţe, cele trei fetiţe în vârstă de trei, cinci şi şapte ani, nu-şi doresc altceva decât... jucării. Îşi doresc atât de tare să strângă în braţe câte o păpuşică şi atât de imposibilă li se pare îndeplinirea acestui vis, încât îl rostesc timid, chiar cu o oarecare teamă, pe şoptite... „Nu avem deloc jucării. N-am avut niciodată... Am văzut o păpuşă la o fată la şcoală. Aş vrea şi eu să am una... Măcar una mică...”, a îndrăznit să glăsuiască Oana, cea mai mare din cele trei surori, elevă în clasa a II-a la şcoala din Mirceşti, în timp ce celelalte două fetiţe o priveau cu ochi mari, parcă nevenindu-le să creadă că a rostit cu glas tare dorinţa ei, şi-a lor.

Jucăriile imaginare ale copilăriei reale

   Familia Oanei şi a surorilor ei mai mici, Nicoleta (5 ani) şi Claudia (3 ani) îşi duce zilele de azi pe mâine din cele trei alocaţii de stat şi din ce câştigă mama şi tatăl lor, din munca zilieră. „Aşa că de unde să mai am bani să le mai iau şi jucării? Lu asta mare tre să îi mai iau ce îi mai trebuie la şcoală. Noroc de laptele şi cornul de le primeşte la şcoală, că n-aş avea ce să-i pun la pachet zilnic. În fiecare zi trebuie măcar trei pâini, uleiul a ajuns 9 lei aici în sat... Lemne nu avem, mă duc şi aduc cu spinarea de pe unde pot... Ce să mai zic... Sunt cuminţi, au înţeles că nu-i de unde să le iau jucării şi asta este. Se joacă şi ele cu ce pot”, zice Ionelia, mama celor trei surori.
   Şi într-adevăr, în ziua când le-am întâlnit, se jucau... frumos, cu ţărâna din faţa porţii bojdeucii în care locuiesc. Aşezate pe vine, în poziţia atât de obişnuită a copiilor, adunau în căuşul celor trei perechi de palme, „făina” pe care, amestecată cu apă, o puneau la „copt” în grămăjoare mici, pe „plita” trasată cu un băţ, direct pe pământul tare. Îmbrăcate în hăinuţe murdare, cu mâneci prea lungi sau dimpotrivă, prea scurte, cu părul auriu care chiar şi aşa, parcă tăiat cu sapa, tot arăta miraculos strălucind sub soarele tomnatic, imaginea celor trei fetiţe jucându-se te transpunea pur şi simplu în lumea magică a copilăriei. A acelei copilării fără pretenţii, fără mofturi şi fără griji. În miezul esenţei acelei copilării în care ochii rotunzi ştiu să  transforme o crenguţă într-o păpuşă, o pietricică într-o măsuţă, o frunză de brusture într-un leagăn, un fir de iarbă într-o delicioasă mâncare, sărată cu un firicel de...praf.
   Mirajul s-a spulberat aproape brutal când, zărindu-mă că mă apropii, cele trei mogâldeţe şi-au părăsit brusc îndeletnicirea şi au zbughit-o, temătoare, în curte... Îmblânzite însă de prezenţa mamei şi bucuroase că trăiesc sentimentul atât de rar de a fi în centrul atenţiei, mi-au arătat restul... „jucăriilor” lor: câteva cotcodăcitoare adunate într-un ţarc de plasă de sârmă şi puii lor, zburătăcind în alt ţarc. Pentru toate aceste zburătoare, degeţelele celor şase mânuţe curăţă, conştiincioase, în fiecare zi, grăunţele aurite ale cocenilor de porumb... Cine ştie... poate chiar şi ăia, tot de căpătat.

Gheorghiţă, nepotul luat de suflet

    Lângă curtea copilelor l-am găsit pe Gheorghiţă, verişorul lor. Băieţelul, elev în clasa I la şcoala din Mirceşti, este crescut de trei ani de bunica sa, Elena Nistor, de 66 de ani. Nici copilăria lui nu este înveselită de vreo jucărie şi, faţă de verişoarele sale, privirea lui de sufleţel departe de părinţi pare a fi, cumva, apăsată de tristeţe. Bunica ce-l creşte, văduvă, zice că n-are niciun venit şi că l-ar fi luat pe Gheorghiţă de suflet să-i fie, pe viitor, sprijin şi să-i mai uşureze, astfel, existenţa. „Bărbatul mi-a murit de trei ani. Am lucrat la un complex de porci, dar acum nu am pensie, n-am nimic. Niciun ban. Nici alocaţia lui n-o primesc, că se duce la mamă-sa. Ce pot face, mă duc şi eu la muncă cu ziua şi din ce câştig, iaca trăim... Mai rău e că vine iarna şi prin tavan intră apa, plouă în casă... Om trece noi şi peste asta, măcar de-aş fi sănătoasă, să-l fac mare pe Gheorghiţă... Că e sufletul meu... Mă ţin de el să facă şcoală chiar dacă am cheltuială şi-s lipsuri multe. Că fără şcoală în vremile astea, nimic nu faci...”, spune femeia. 
    Dacă ghiozdan şi ceva caiete a reuşit să-i cumpere copilului, despre jucării nici n-a fost vorba vreodată. Pesemne că nici nu i-a trecut prin cap că băieţelul şi-ar dori aşa ceva, nici că acestea ar fi, în vreun fel, folositoare copilăriei. Aşa că dă să pufnească în râs, privindu-şi nepotul cu ochii măriţi când acesta mărturiseşte, timid, că ar vrea una... „O maşinuţă. Sau o bicicletă...”, zice copilul. „Mai bine nişte alimente”, spune bunica lui, „că e greu tare. N-am ajutor social, n-am nimic, dar mie nu-mi dă alimente de la UE nu ştiu de ce. Aşa că decât jucării, mai bine alimente, să trecem iarna... Că iarna n-ai unde munci”, mai spune femeia.                                    

Jocul şi jucăriile, o modalitate de cunoaştere

   Jucăriile care celor mai mulţi dintre noi ne-au încântat copilăria, însă lipsesc cu desăvârşire din viaţa celor patru prichindei din Răduleşti, nu sunt un moft, cu toată sărăcia în care trăiesc ei. Şi asta pentru că jocul copiilor nu este niciodată o ...„joacă”, ci o modalitate de cunoaştere pentru orice pui de om. Lipsa jucăriilor adaptate, fireşte, vârstei, ca şi obiceiul de a îngropa copilul în jucării, nu sunt deloc prielnice în ce priveşte dezvoltarea intelectuală şi emoţională echilibrată a acestuia. Jucăriile sunt destinate să dezvolte in-telectul unui copil.
   Pentru fiecare vârstă joaca, jucăriile sunt importante, ele contribuie la  dezvoltarea şi definirea imaginaţiei, creativităţii, personalităţii şi abilităţilor pe care trebuie să le deprindă orice prichindel. Pentru Gheorghiţă şi cele trei verişoare ale lui, jucăriile (văzute doar la alţii) au devenit, însă, motiv de frustrare. Trecătoare, e adevărat, dar chiar şi aşa, îi aşează pe ei dincolo de linia care-i desparte pe cei care au, de cei ce nu au.

COMENTARII AFISATE CELE MAI VECHI PRIMELE