Pe alei, betoane peste betoane, iar pe lângă alei, cavouri peste cavouri în care încap şi câte şase morţi, dar care nu trebuie „deranjaţi“ timp de 12 ani. Morţii şi-au tras tot felul de momumente funerare, care mai de care mai solemne, mai impozante şi mai impresionante în veşnicia lor. Multă marmură, statuete, gărduleţe din fier, îngeraşi trişti, brizbrizuri, geamuri, poezii şi chiar testamente. Ceea ce m-a uimit şi nu credeam că voi vedea vreodată a fost un cavou a cărui uşă este prevăzută cu sonerie. La ce foloseşte aceasta am încercat să aflu chiar de la proprietarii cavoului, care sunt în viaţă. Ei mi-au spus că uşa era prevăzută cu sonerie şi că nu a fost pusă acolo cu intenţie.


La un moment dat, în timp ce mă plimbam prin Cimitirul Sudic din Focşani, văd o căsuţă cu o uşă maro. Mă apropii de ea să văd cine-şi doarme somnul de veci în acel loc şi….uit să respir. Uşa de acces în încăpere are sonerie! Mă uit lung la ea, dar nu sun, mi-e frică să nu deschidă careva şi să mă invite înauntru. Mă uit mai atent şi văd că proprietarii cavoului sunt în viaţă. Cel puţin asta reiese de pe placa amplasată pe un perete al construcţiei. Acolo apare numele proprietarilor şi data când aceştia s-au născut. Data decesului nu este specificată, ceea ce înseamnă că cei doi soţi, Eugenia şi Vasile sunt în viaţă. Am stat lângă căsuţă preţ de câteva minute în speranţa că aş putea găsi o explicaţie cu privire la rolul soneriei, dar nu am găsit-o. M-am mai plimbat printre morminte, m-am uitat la una la alta şi m-am întors la cavoul cu soneria. Am mai stat puţin în faţa uşii şi am sunat speriată. M-am dat câţiva paşi mai în spate şi am aşteptat. Am aşteptat degeaba pentru că soneria nu a ţârâit şi nici mi-a răspuns nimeni. Cel mai probabil, bateriile s-au terminat.
Pentru că nu mi-am putut stăpâni curiozitatea, i-am întrebat pe îngrijitorii cimitirului dacă ştiu la ce foloseşte soneria. La fel de miraţi ca şi mine, aceştia mi-au spus că singura explicaţie ar fi aceea că uşa este una de exterior şi în general, toate aceste uşi au sonerie. Nelămurirea nu-mi dispare din minte. I-am căutat pe proprietarii cavoului şi ei m-au lămurit. Vasile Tutoş a precizat că soneria nu este pusă pe uşă cu intenţie şi că aşa a fost de când a cumpărat-o. „Sincer nici nu ştiu dacă sună, dacă funcţionează. La ce să le mai folosească morţilor soneria. Am pus uşa aceea acolo în urmă cu câţiva ani şi era prevăzută cu acea sonerie ca toate uşile care se găsesc în comerţ. Nu foloseşte la nimic pentru că morţii nu mai răspund atunci când le sună cineva la uşă. Acolo nu este înmormântat nimeni, este cavoul meu şi al soţiei. Uşa a avut şi vizor pe care l-am scos şi am montat în loc altceva, o bucată de tablă“, ne-a spus Vasile Tutoş, proprietarul cavoului.

Poezii şi testamente

Soneria nu este singura ciudăţenie pe care am văzut-o în Cimitirul Sudic. Câţiva paşi mai încolo de cavoul cu soneria, observ o altă construcţie impunătoare, plină de geamuri şi ai cărei pereţi sunt placaţi cu multe bucăţi de marmură pe care scrie ceva. Nu am reuşit să desluşesc exact ce scrie pentru că literele sunt şterse de ploaie şi de vânt. Îngrijitorii cimitirului ne-au spus că acel cavou aparţine unui fost inginer. Tot ei au adăugat că pe acele plăcuţe sunt verusuri dedicate soţiei care s-a stins înaintea soţului. Oamenii ştiu şi poveştile familiei.  La ureche mi s-a şoptit că în tinereţe bărbatul îşi cam bătea soţia şi că după ce aceasta a murit, el i-a dedicat peste 10 poezii pe care le-a lipit de pereţii cavoului pentru ca tot trecătorul să îi poată citi gândurile. Trec de un perete al construcţiei şi dau de altul. Aici, o altă placă din marmură. Nici pe aceasta scrisul nu este citeţ. Apelez din nou la oamenii locului. Aceştia îmi spun că rândurile de pe această placă sunt ca un fel de blestem. Inginerul a lăsat cu limbă de moarte ca nu cumva cineva să se gândească că ar putea fi înmormântat în cavoul în care îşi dorme somnul de veci el şi soţia. În caz contrar, inginerul „le urează“ acestora numai gânduri rele.
Îmi continui deplasarea şi uimirea tot nu-mi dispare. Peste tot numai plăci din marmură, numai poze cu feţe zâmbitoare ale morţilor, evident de pe vremea când erau vii, dar şi foarte multe gărduleţe, poezii pe cruci, candelabre şi altele. Oamenii locului au tot felul de poveşti care mai de care mai ciudate. Ştiu tot ce mişcă în locul pe care îl administrează. Stiu cui aparţine mormântul, ce membru al familiei vine cel mai des pe acolo, dar şi poveştile morţilor. Ştiu cine a fost inginer, medic sau preot, dar şi cine a fost un om simplu. Sunt ca o enciclopedie în care găseşti informaţii şi despre ce vrei şi despre ce nu vrei.
Evident, nu toate mormintele sunt puse la punct. În marginea cimitirului pot fi observate şi cruci de lemn puse la pământ de ploaie şi vânt. Mormintele sunt pline de buruieni, iar câinii şi-au făcut cărare peste ele. Aici, îşi dorm somnul de veci oamenii nimănui. Lor le aprind o lumânare străinii care au rude înmormântate prin apropiere.
Duminica, prin cimitire este forfotă mare. Tot omul se trezeşte de dimineaţă, îşi ia câteva lumânări şi câteva flori şi merge la cimitir pentru a le aprinde o lumânare celor apropiaţi care s-au stins din viaţă. Cu feţele triste, oamenii stau printre morminte, mângâie crucile, iar cei mai slabi de înger varsă chiar şi câte o lacrimă. După ce stau preţ de câteva minute lângă mormintele celor apropiaţi, oamenii pleacă spre case cu tristeţe în suflet. Poate mai vin duminica viitoare.

COMENTARII AFISATE CELE MAI VECHI PRIMELE