Pentru numeroasa familie a lui Mihai Olteanu, din satul Tercheşti, comuna Popeşti, iarna aceasta cu nămeţii cât casa a avut şi partea ei bună. Împreună cu nevasta şi cei mai mari dintre cei şase copii, omul a săpat pârtii şi a deszăpezit casele oricui l-a solicitat, câştigând, astfel, un ban în plus. Cu toate că este bolnav, bărbatul nu s-a dat în lături de la treabă, conştient că doar cu alocaţiile odraslelor nu are cum să iasă din iarnă. Oricine doreşte să ajute cei şase copii ai lui Mihai, le poate trimite pachete în satul în care trăiesc.


   Cu o casă plină de copii şi fără vreun alt venit decât alocaţiile acestora, iarna e greu de trecut. Dacă în alte anotimpuri, sărmanii satelor mai fac ceva bani din munci ocazionale, iernile trebuie să trăiască din ce-au agonisit.
   Aşa s-a gândit şi Mihai Olteanu, de 43 de ani, care, după ce şi-a scos propria coşmelie de sub nămeţi, a încercat să transforme iarna într-un anotimp profitabil. Astfel, omul şi-a luat nevasta şi cei mai mari dintre băieţi, s-au dotat cu lopeţi şi şi-au oferit serviciile oricui a avut nevoie de ele. Şi, cum populaţia sa-tului este îmbătrânită, nu se poate spune că a dus lipsă de oferte. „Am luat şi noi cât a dat omul. Zece lei, 15… Am luat, de exempu, 20 de lei pe cinci ore de muncit la o pârtie şi să ştiţi că nu este uşor. Dar şi oamenii de aici sunt bătrâni, au pensii mici.. cât să le iei…“, a explicat Mihai. Omul spune că se deplasează foarte greu, din pricina unei boli care i-a afectat picioarele şi din acest motiv, când el nu mai poate, se duce la muncă Nicoleta, femeia lui. „Ce să facem… Nu poţi trăi din nimic. Ajutor social nu primim, nu ştiu de ce, nici alocaţie din aia pentru familie aşa că trebuie să muncim. Bărbatu-meu este bolnav la picioare, face şi el cât poate. Aşa că mă duc eu şi pentru o zi de muncă primesc 40 de lei… Şi cu banii luăm pâine la copii şi ce le mai trebuie, stricul necesar“, explică femeia.

„Din şase copii, măcar doi să se califice“

   Şase copii trebuie să pună la masă, zi de zi, Mihai şi Nicoleta. Cel mai mic are doar un an şi şapte luni, iar cea mai mare, Gianina, 19. Aceasta s-a născut cu lu-xaţie de şold, o afecţiune care în zilele noastre poate fi corectată, dacă este tratată din timp. Cum părinţii fetei spun că n-au avut bani pentru asta, Gianina a rămas cu handicap fizic pentru tot restul zilelor ei. Ba mai mult, ai săi nici nu au dat-o la şcoală, tânăra neştiind, în momentul de faţă, nici să scrie, nici să citească… „N-am avut niciodată bani să o ducem la operaţie, iar ca să se ducă la şcoală ar fi trebuit să meargă mult pe jos. Şi nu poate. Aşa că ea a rămas acasă, dar pe ceilalţi i-am dat. Ea mai face   treabă pe aici pe lângă casă, mai vede de ăsta mic când mergem noi cu ziua la muncă“, a explicat, senin, Nicoleta. Zice că nici certificat de handicap nu i-au făcut „că trebuiau bani să umblăm pe la doctori pentru referate şi nu am avut de unde“.
   Nici Mihai, nici Nicoleta nu par a se considera vinovaţi de existenţa fără nicio perspectivă pe care i-au construit-o fetei lor. Ba chiar şi ea însăşi a ajuns să creadă că unica menire în viaţă este să se mărite - dacă o lua-o cineva - şi să facă copii. N-o invidiază pe sora ei, Mihaela, de 15 ani, care a avut şansa de a merge la şcoală şi nici pe ceilalţi trei fraţi, de 7, 13 şi 17 ani care la rândul lor sunt elevi.
Pentru aceştia, Mihai, tatăl, chiar construieşte visuri. „Din patru care merg la şcoală, măcar pe doi să-i văd calificaţi. Că ştiu şi eu că-i greu să ai serviciu altfel“, spune Mihai. George, fiul de 17 ani, care „trebuia să fie într-a zecea, da’ este doar într-a opta că a rămas doi ani“, zâmbeşte cu gura până la urechi când aude de perspectiva calificării şi zice că vrea chiar mai mult de atât. „Poate reuşesc să iau la Liceul nr.6 din Focşani. Vreau să învăţ mecanică auto şi am auzit că acolo iei şi carnetul de şofer“, spune, ruşinat, adolescentul.

Sănătatea părinţilor, pe ultimul plan

   Deşi are picioarele vizibil afectate de o boală, Mihai nu ştie cum se numeşte aceasta. Nici n-a-ncercat să afle un diagnostic, mergând cel puţin la medicul de familie. „De fapt, numai copiii sunt înscrişi la doctor, eu şi nevastă-mea nu. Ar fi trebuit să plătim la casa de asigurări ca să ne înscrie şi chiar nu avem de unde“, spune omul, explicând că din cauza lipsei banilor, atât el cât şi nevasta-sa nu s-au mai gândit la ei, ci doar la cum să le asigure copiilor strictul necesar. Zice că şi-au construit cu greu chiar şi bordeiul din chirpici, cu două odăi atât de mici şi cu tavanele atât de joase încât ai putea jura că sunt destinate unor locatari pitici.
   Paturile şi celelalte acareturi necesare la casa omului limitează şi mai mult spaţiul însă curăţenia bine întreţinută, căldura focului şi mirosul de mâncare gătită făceau atmosfera căsuţei lor, extrem de primitoare. 

Daruri nesperate, ajutoare aşteptate

   Sâmbăta trecută, cei şase copii ai lui Mihai au avut parte de o mare bucurie. În uşa căsuţei lor au bătut tineri de la Asociaţia Naţională a Agenţiilor de Turism şi Clubul „Off Road“ Vrancea, care le-au adus pachete cu alimente şi dulciuri. Zâmbetele de pe feţele şi din ochii copiilor au spus mai mult decât o mie de cuvinte…
   Crescuţi în lipsuri, nevoi şi sărăcie, dar cu mult bun simţ, s-au bucurat de daruri ca şi cum ar fi venit, în sfârşit, şi la ei Moş Crăciun! Şi, cu toate că se vedea clar că ard de nerăbdare să scotocească prin sacoşe, s-au abţinut pe tot timpul vizitei musafirilor neaşteptaţi. Nici n-a fost greu, pentru că pe tot parcursul vieţii lor, cei şase copii ai lui Mihai au trebuit să înveţe să se abţină. Să renunţe. Să nu-şi dorească.
   Au ajuns să înţeleagă că ceea ce văd la colegii lor de generaţie – de la haine, încălţări, jucării, biciclete, cărţi, dulciuri, excursii sau tabere – lor nu le este accesibil. Aşa că, oricine doreşte să le facă viaţa mai uşoară, le poate dărui, în continuare, orice. De la alimente la articole de îmbrăcăminte, rechizite, încălţăminte până la alte lucruri pe care le consi-deraţi binevenite unor copii necăjiţi, toate le puteţi trimite pe adresa Mihai Olteanu, sat Tercheşti, comuna Popeşti.