Într-un eseu superb care circulă pe internet la pagina Scriitori vrânceni contemporani, “Semnificaţia metafizică a florii în creaţia eminesciană”, autorul acestuia, profesorul Florinel Agafiţei, face următoarea afirmaţie: “La Eminescu metafora cea mai clară, care exprimă lumea relativă ca simbol al Absolutului, este floarea…” Cu siguranţă, semnificaţia absolutului pe care o dă eseistul se referă la înţelesul de perfect, desăvârşit, independent de orice relaţii. Aşadar, floarea are un înţeles ascuns, care poate fi înţeles numai de iniţiaţi, ezoteric.

Considerăm că o abordare teologică a acestui înţeles ar fi necesară şi ar completa în chip fericit argumentaţia făcută de eminentul profesor Florinel Agafiţei. Ar fi o eroare să credem că Eminescu a fost lipsit de sentimentul religios al naturii vii. Tocmai acest sentiment face ca poezia lui Eminescu să nu fie goală, seacă şi să aibă un plin al lumii, o abundenţă care să palpite. Recitind Sara pe deal, este greu să rezişti la farmecul văii în fum şi până la urmă, poţi să înţelegi că o parte din existenţa ta necunoscută rămâne captivă în labirintul văii din poezia lui Eminescu. Opulenţa naturii vegetale este atât de ostentativă încât re-crează un ţinut edenic, acaparator, care se manifestă liber. Suntem de fapt victimele unor porniri mitologice sedimentate în poezia populară de care Eminescu s-a lăsat sedus. De aceea sunt de părere că în Sara pe deal nu trebuie cercetat un conţinut filozofic, ci, mai degrabă natura primitivă, nealterată, căreia omul nu i-a adus nicio atingere ori mistificare lexicală. Aşadar, această natură este singura care ar putea să susţină calmul evident din tablourile poemului. Este limpede că natura pe care o invocăm este asemanatoare genezei, dar, de fapt, aceasta nu este geneza însăşi. Prin urmare, o putem imita, exersa la nesfârşit datorită faptului că geneza nu este deloc o ficţiune.

Natura, la Eminescu, este o taină care susţine misterul omenesc. Taina despre care vorbim nu trebuie căutată în Eminescu, în om. Ea exprimă natura în sine, totul din care a erupt izvorul vieţii. Nu pretind că o asemenea înţelegere trebuie impusă, dar, în mod analog, putem fi dezamăgiţi de materialitatea misterului dacă nu înţelegem că floarea-nfloare din sine şi că înflorirea ei nu este exterioară, nu se petrece înafară. Într-un text publicat cu mai mult timp în urmă îmi exprimam ideea referitoare la geniul florilor de tei din lirica eminesciană, descoperit de Eminescu în simţurile lui, ca o însuşire miraculoasă, pe care o avea dintotdeauna, cu mult înainte de naştere, prin graţia divinităţii. Exită un concept teologic formulat în chip magistral de sfântul Augustin potrivit căruia nu există nimic în inteligenţa omenească, fără ca, anterior, să nu fi existat în simţuri.

Absolutul nu are o psihologie omenească şi, cu atât mai puţin, o apariţie romantică. Sentimentul florii de tei, de pildă, nu aparţine trăirii reale. Izvorul miresmei nu este un loc fizic. Floarea albastră nu are un conţinut teluric. Bazată pe inspiraţie şi inteligenţă, metafora (de orice fel) este singura capabilă să ne arate caracterul inepuizabil, permanent viu, divin al misterului din care au erupt toate înţelesurile. Poate din această slăbiciune, sentimentală la urma urmelor, tindem să credem că ceea ce există în firea omului, există şi în firea plantelor.
            Înţelesul profund al mandalei care ia forma rozei stă în capacitatea de contemplaţie privitoare la sinele rozei, spre exemplu. Iată cum semnificaţia plantei se găseşte într-un strat misterios, care nu este la vedere, dar în care avem o idee clară despre concepţia vie a rozei. Acest strat reprezintă natura semnificativă a rozei şi tocmai din acesta irumpe, ca un model iniţial, fiinţa miresmei.
            Într-o gravură din secolul al XV-lea Dante, în Paradisul, este purtat spre Dumnezeu în caliciul unei roze cereşti ca-ntr-o nacelă. Este o scenă grandioasă în care floarea de trandafir, eliberată de semnificaţiile telurice, cu petalele mari dispuse protector, în cerc,  pluteşte în cosmosul ambiguu şi pare să-şi caute locul sublim al genezei.
            Spre deosebire de Eminescu, în poemele lui Johann Wolfgang Goethe planta are o apariţie electrizantă, are legături indestructibile în cosmosul din care a apărut, reprezintă plenitudinea creatoare a universului. Expansiunea ierbii în tot cosmosul creează un patrimoniu ereditar în care omul ar regăsi continuu locul nepieritor al genezei.
            Prin urmare, să analizăm din acest punct de vedere poemul Metamorfoza plantelor în care amantul, sedus de farmecul unei zile de vară, îşi îndeamnă iubita să admire grădina. Imaginaţi-vă un loc inundat de lumina soarelui în care natura vegetală, în ipostazele ei vivificatoare, realizează adevărate capodopere. Iată, pare să-i spună amantul iubitei, silind-o la reflecţie, poţi vedea planta care se preface în floare, apoi în fruct, priveşte-o, prietenă, ca pe o sfântă enigmă, o imploră acesta. Deodată, oarecum descumpănitor în toiul unei astfel de zile plină de calm, este relevată forţa devastatoare a creaţiei originare, în versurile următoare: “simplă dormea în sămânţă puterea; sub coajă/ Tupilat odihnea, în sine închis, un model iniţial”.     
            Modelul iniţial este lipsit de însuşiri, nu are inceput. Sfântul Ambrozie, convins că firea, în tot ceea ce rodeşte “rămâne credincioasă sieşi”, întăreşte arhetipul genezei potrivit căruia “întregul obârşiei se păstrează în sămânţe.”
            Elevaţia lăstarului suind în sus, emfatic, în onoarea zilei, este chintesenţa naturii vegetale. Nimeni nu mă poate opri, pare să spună acesta. Este aceeaşi spirală prin care forţa divinităţii nu va înceta niciodată să acţioneze cu graţie asupra omului. În măreţia plantei este o profundă înţelegere. Strălucirea ei senină, calmă, liniştitoare îi asigură o existenţă transcendentă. Planta nu s-a născut din supraabundenţa pământului, ci, mai degrabă, din entuziasmul divinităţii.