Acum doi ani, în ziua de 4 august 2009, într-un salon obişnuit din spitalul municipal Focşani, murea marele eseist Florin Paraschiv. Eram în drum spre mare, în maşină, când un prieten m-a sunat să-mi spună că Pfaif a murit. Ştiam că era internat în spital de mai multe zile, dar, ca toţi ceilalţi care îl cunoştem în acea vreme, nu credeam că moartea lui va veni cu adevărat. Am rămas cu o senzaţie inexplicabilă că moartea lui, neaşteptată dealtfel, aşa cum se întâmplă cu monahii, s-a petrecut cu atâta discreţie de parcă fusese pregătită îndelung în singurătate şi izolare. În multe momente când m-am aflat în preajma lui Florin Paraschiv am avut acel sentiment de tandreţe seducătoare de care au nevoie, uneori, oamenii singuri. Era ca un fel de consolare ce semăna cu timiditatea.
Florin Paraschiv a fost unul dintre acei intelectuali de excepţie cu responsabilitatea postumităţii, a avut sentimentul românesc al culturii, era capabil să dezvolte o emoţie filozofică atât de puternică încât făcea sufletul să vibreze. Era caritabil cu tinerii, încurajându-le cutezanţa şi lipsa de convenţialitate artistică. În multe din pasajele scrise cu o nonşalanţă intelectuală de clarvăzător, tiranică, Florin Paraschiv întruchipează modul spectaculos, lipsit de ambiguităţi, cum apare Dumnezeu. Gândirea lui Florin Paraschiv, dincolo de cea a contemporanilor, indispensabilă conştiinţei omeneşti, atinge regnurile superioare ale misticii. Ceea ce nu cunoaştem, pare să spună Florin Paraschiv, nu este defel imaginar, necunoscutul îşi găseşte semnificaţia în cel mai grandios viitor, ansamblul inepuizabil care îl reprezintă pe Dumnezeu. În O hermeneutică a duhului oltean (Ed.Andrew, Focşani, 2008), cartea cea mai valoroasă după părerea noastră, FP face din cultura românească una nemuritoare. Frumosul românesc nu poate fi schimbat. În esenţă, acesta reprezintă o prezenţă reală a lui Dumnezeu care face sufletul să aibă o certitudine românească.
Iată ce scria Adrian Botez despre Florin Paraschiv, odată cu prezentarea volumului Sacru, miracole, pericole (Ed.Zedax, Focşani, 2005): „Ce poate fi mai frumos, mai straniu – decât această carte-dar dumnezeiesc, făcut cititorului (nu oricare: fireşte, iniţiat...) – de către Taumaturgul Florin Paraschiv ? Am pierdut timpul – citind ? Nu, ci ne-am regăsit pe noi – dacă ne-am recunoscut suferinţele şi spaimele şi primejdiile existenţei spirituale în Lume. Re-legarea cu Sinele şi cu Sinea Cosmico-Divină (Sacrul...) – este un imperativ al umanităţii terestre, iar nu un divertisment. Re-iniţierea în Miracol – abia aceasta înseamnă A TRĂI. Adică, a învia spiritual. ”
Acesta, dialogul dintre Florin Paraschiv şi Adrian Botez, pentru cine citeşte cărţile celor doi eseişti, poate fi un spectacol splendid şi rar al minţii.