Odată cu lăsarea serii, frisoanele îl învăluiră dureros. Frica de a adormi şi de a visa obsesiv acelaşi lucru, îl chinuia atât de tare, încât realiză cu greu că-şi muşcase buzele până la sânge. Coşmarul care se repeta de câteva luni de zile îl făcuse aproape de nerecunoscut. Slăbise. Arăta neîngrijit, gălbejit şi trist. Pe la serviciu abia dacă mai trecea, dar ăsta nu era un lucru grav, oamenii îşi făceau treaba şi fără el, mai bine chiar.
    Totuşi, ca să se ştie că e şi el prin zonă, plimba  maşina instituţiei de colo-colo. În interesul lui, desigur.
 În ultimele zile însă, stătea mai mult acasă, cu câinele, la gura şemineului din living. Aproape că nu mai avea unde să se ducă. Nevasta lui venea foarte târ-ziu din oraş, băiatul era plecat la studii, amanta îl părăsise pentru unul mai tânăr, partidul îl suspecta că banii colectaţi din „donaţii” se opresc în buzunarele lui, iar ăia, pe care îi crezuse prieteni, îl evitau simţind că va fi schimbat din funcţie. Bârfeau chiar, dar ştii, bârfa aia cu ton de certitudine, că urma să facă obiectul unei anchete. Asta declanşase coşmarul.
    De fiecare dată se făcea că “dă cu subsemnatul”: nume, prenume, data naşterii, părinţii... În faţa lui stătea un inspector de la A.N.I., cu faţă de poliţist pensionar, zâmbind parşiv în timp ce-şi curăţa unghiile cu mina de la creion. Nici măcar nu-l privea. Rostea întrebările    cu-n ton egal, plictisitor, neutru, dar în spatele cărora se ascundeau capcanele, una după una, în cascadă: „Cum îl cheamă pe băiatul tău, câţi ani are, la ce facultate e, de unde a avut bani să-şi construiască casă la vârsta asta, mai ales că n-a lucrat nicăieri, din ce bani şi-a luat maşina, dar banii din cont de unde îi are?”.
    Scria cu greutate şi literele dispăreau înainte de a le putea citi. Uita ce a declarat şi o lua de la capăt, speriat că nu găseşte nici o explicaţie convingătoare. „O să fac puşcărie şi o să-mi ia ăştia toată averea.” Toată averea... Trecuse totul, aproape totul, pe numele singurului lui copil. Aşa o învăţaseră unii pe nevastă-sa, iar ea îl disperase cu insistenţele, să nu facă nimic pe numele lui atîta timp cât este funcţionar, mai ales că era şi şef. Aşa că, vila, apartamentul, casa de vacanţă, terenurile, conturile şi celelalte bunuri de valoare deveniră proprietatea fiului. Precauţiile merseră şi mai departe: luă şi două maşini identice, cu numere asemănătoare, să creadă lumea că umblă amândoi cu una şi-aceeaşi. Iar acum...
    Nevastă-sa observase şi ea, în cele din urmă, schimbarea în rău a soţului ei. Dacă la început o puse pe seama faptului ca „fufa” aia a lui pe care o tot plimba pe la Bucureşti, îi cerea lucruri imposibile, printre care şi divorţul, ieşirile lui nervoase, cu ridicări de ton surprinzătoare, o enervară şi-i azvârli odată, în miezul nopţii :
- Da’ ce-ai, dragă?
    „Draga” privi câteva clipe în tavan. Cuvintele i se buluciră în gură şi le dădu drumul cu greu printre dinţii strânşi. Reproşurile se transformară în înjurături fără perdea, adevărul în acuze tăioase, înverşunarea în ură. Ea era vinovată, numai ea fusese cu ideea, numai ea cerea mereu şi mereu, numai ea vruse vilă şi casă de vacanţă, şi maşini scumpe, şi excursii, şi cursuri de dansuri de societate, şi... şi toate celelalte, toate ca ea să pară o doamnă... El se luase după ea, şi-acum, uite! O să piardă tot şi o să-l nenorocească şi pe Aduţu.... Ăia o să anuleze toate actele făcute în numele lui!
    Femeia urmări reprezentaţia soţului ei suspect de liniştită.
    - Tare eşti prost, mă, Ioane! N-ai făcut nimic greşit şi n-au ce să-i facă lui Aduţu.
    - Cum aşa, deşteapto?, o ironiză el pe nevastă-sa.
    - Păi... nu-i fiul tău!

COMENTARII AFISATE CELE MAI VECHI PRIMELE