Este vară şi uneori îmi place să mă las în voia naturii vegetale. Aşa încât, mi se pare potrivit să redau un text simplu şi frumos primit de la Teodora, cu ceva timp în urmă.
  “Domnişoara Luiza picta în faţa oglinzii ovale şi, din când în când, cu degetele, îşi atingea părul lung. Asculta o muzică de pian. Fereastra era dată în lături, cu muselina perdelei ieşită înafară. La un moment dat îşi întinde picioarele amorţite şi se lasă în spătarul scaunului. Priveşte la mica ei capodoperă. Nu-i ieşise nimic.
   După un timp se ridică şi, inexplicabil, acoperă oglinda cu o eşarfă verde pentru a o copleşi cu iarbă. Apoi se duce la fereastra deschisă şi ascultă zgomotele de la şantier. Câţiva muncitori strigau unii la alţii. Domnişoara Luiza era furioasă. Ar fi vrut ca plantele, copacii să crape podeaua şi să acopere cimentul pe care îl turnau muncitorii, să îngroape tot ce era profan, ce fusese atins de interesele raţiunii. În acele clipe din aşteptarea desăvârşirii,  fusese înzestrată în chip cât se poate de misterios cu o ureche primordială care asculta zgomotele marii prefaceri: sunetele bătrâne de lemn întins, freamătul ierbii crescânde, foşnetul petalelor ce se desfac. Miracolul se petrecea subt privirile ei.
 Natura vegetală din micul ei tablou ieşise înafară şi inundase încăperea. Oglinda se revărsa asupra ei ca un râu. Liane vorace şi volburi înflorite se căţăraseră pe mobile, acoperindu-le. Luminişul parchetului era acoperit de iarbă, tăindu-i retragerea. Plinătatea verdelui îi dădea un sentiment fee-ric.
  Domnişoara Luiza era uimită. Pictura ei era vie. Avea mireasmă. Divinitatea aruncase din palma străvezie praful auriu al ordinii şi înţelepciunii peste puritatea şi deplinătatea ierburilor din pictura ei.
  Muncitorii de pe şantier nu mai erau la locurile lor. Aşteptau dincolo de cer, invidioşi pe natura păcii, să renască.”