Drept aceea, S-a tăiat împrejur, ca să fie arătat omenirii, pentru că, de nu S-ar fi îmbrăcat cu trupul nostru, apoi cum ar fi fost cu putinţă să se taie împrejur nălucirea, iar nu trupul, fiindcă grăieşte Sfântul Efrem Sirul: „Dacă n-a fost trup, pe cine a tăiat Iosif împrejur? Cel ce a fost cu trup adevărat S-a şi tăiat împrejur ca un om, şi cu sângele Său S-a roşit Pruncul, ca un fiu omenesc şi, durându-L, plângea, precum se cădea firii omeneşti“. Pentru aceea S-a tăiat împrejur la trup, ca să ne aducă nouă duhovniceasca tăiere împrejur, pentru ca, sfârşindu-se legea cea veche, care era după trup, a început cea nouă, duhovnicească.
Precum omul cel vechi, trupesc, tăia împrejur pe omul cel simţit, aşa şi cel duhovnicesc este dator a-şi tăia împrejur patimile cele sufleteşti: iuţimea, mînia, zavistia, mândria, necurăţia şi alte păcate. Iar a opta zi S-a tăiat împrejur, scriindu-ne nouă cu sîngele Său viaţa cea viitoare, care de învăţători se socoteşte a fi a opta zi. Se cuvine a şti că tăierea împrejur în
Aşezământul cel vechi era rânduit în chipul Botezului şi al curăţirii păcatului stramoşesc, măcar ca acela nu se curăţa cu totul prin tăierea împrejur, pînă la sîngele lui Hristos cel de voie vărsat pentru noi, iar nu adevărata curăţire, pe care a săvârşit-o Domnul nostru, scoţând păcatul din mijlocul lumii şi pironindu-l pe Cruce. Iar în loc de tăierea împrejur din legea cea veche, a legiuit Botezul darului celui nou, care este din apă şi duh.
Tăierea împrejur a fost atunci ca o pedeapsă pentru păcatul cel întâi făcut şi spre semnul acesta, pruncul ce se taie împrejur este zămislit întru fărădelegi, după cuvântul lui David: „în păcate m-a născut maica mea“, pentru care rana rămîne pe trupul pruncului. Dar Domnul nostru era fără de păcat, deşi în toate S-a asemănat nouă, în afară de păcat, precum şarpele de aramă făcut de Moise în pustie era şarpe numai cu asemănarea, dar fără veninul şarpelui, aşa şi Hristos era om adevărat, dar nepărtaş păcatului omenesc şi S-a născut din Maica fără de prihană şi fără de bărbat, mai presus de fire.
Nu se cădea Lui să rabde acea rană a păcatului, adică a tăierii împrejur, după lege, ca unul Care era fără de păcat şi  dătător de lege, de vreme ce a venit să ia asupra Sa păcatele a toată lumea, după cum grăieşte Apostolul: „Neştiind de păcat, pentru noi s-a făcut păcat; deci ca şi cum ar fi fost păcătos, a suferit tăierea împrejur, fiind fără de păcat“. Apoi, mai mare smerenie a arătat Stăpînul nostru în tăierea împrejur decât în naşterea Sa. Pentru ceea ce nu era vinovat a pătimit ca un vinovat, cum grăieşte David: « Cele ce n-am jefuit, atunci am plătit; de care păcat nu sînt părtaş, pentru acela am suferit durerea tăierii împrejur ».
Deci, a voit ca să primească tăiere împrejur, începînd înainte de a pătimi pentru noi, şi gustînd acel pahar, pe care voia să-l bea pînă în sfârşit, grăind pe Cruce: „Săvârşitu-s-a“. Apoi s-a pus numele fericitului prunc „Iisus“, nume care s-a dat din cer de Arhanghelul Gavriil în vremea cînd a binevestit Preacuratei Fecioare zămislirea Lui şi mai înainte pînă a nu se zămisli în pîntece, adică mai înainte pînă a nu se învoi Preasfînta Fecioara cu cuvintele binevestitorului sau mai înainte pînă a nu zice: „Iată roaba Domnului, fie mie după cuvîntul tău“.

Sfîntul Vasile cel Mare, model de sfinţenie!

Tot în această zi este pomenit Sfîntul Vasile cel Mare, cel ce a rămas în istoria Bisericii ca fiind primul ierarh care, cu averea moştenită de la părinţi, a înfiinţat primele instituţii de asistenţă socială,  numite după numele său „vasiliade“, şi anume: azile, ospătărie, casă pentru reeducarea fetelor căzute, şcoli tehnice etc.. Toate au fost făcute cu scopul de alinare a suferinţelor şi ajutorul celor săraci. Înzestrat cu calităţi alese, instruit la cele mai înalte şcoli ale timpului, favorit la o glorie uşoară şi ursit parcă din leagăn la celebritate, Sfîntul Vasile cel Mare a renunţat foarte uşor la toate acestea şi a primit jugul lui Hristos cel plin de greutăţi şi suferinţe, dar cu conştiinţa âmpăcată că şi-a ales calea cea bună.
Vasile cel Mare nu râvnea la onorurile unor mari scaune episcopale, nici nu aspira la favoruri imperiale, nu avea interese personale şi ambiţii de măsurat cu ale altora. Sfîntul se simţea mult mai bine în fericita şi plăcuta linişte căutată, potrivită meditaţiei, rugăciunii şi studiului, a unei chilii de mănăstire. Contrar voinţei sale, însă, a ajuns episcop pe scaun de frunte, dar asta pentru că se distinsese întâi în slujba preoţească. Sfînta Tradiţie spune că, mergînd odată în Antiohia şi, fiind adunaţi mai mulţi tineri în care unde poposiseră,  a început Vasile a-i învăţa.