Odată cu naşterea Domnului nostru Iisus Hristos, se schimbă toate în lume, pentru că El a venit să ne arate calea fericirii, să ne înveţe adevărul, să ne lumineze mintea ca să cîştigăm fericirea veşnică în viaţa de veci. Pentru aceasta s-a coborît Fiul lui Dumnezeu la neamul omenesc şi a zis despre Sine: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa; Eu sunt Păstorul cel bun, care-Mi pun viaţa pentru oile Mele; Eu sunt lumina lumii, Eu sunt uşa; prin Mine, de va intra cineva, se va mîntui; Eu sunt  Învăţătorul vostru, să nu aveţi alţi învăţători!”. Cît exemplu de smerenie, ca însuşi Domnul Slavei să se coboare din cer pe pămînt şi să se întrupeze pentru a mîntui tot neamul omenesc.


Prin naşterea lui Iisus, Dumnezeu coboară în istorie, ca să schimbe hotărîtor lumea, eveniment de proporţii cosmice, care aduce certitudinea mîntuirii. Dumnezeu este întotdeauna alături de noi, împlinind profeţiile mesianice şi venind în întîmpinarea oamenilor prin însuşi Fiul Său. Sărbătoarea Crăciunului este, de aceea, sărbătoarea luminii, legată de momentul unic al naşterii Domnului, ce anunţă mîntuirea omenirii prin dragoste, har şi binecuvântare. Sărbătoarea de Crăciun, a Naşterii Domnului, este prilejul celebrării prezenţei lui Iisus între oameni. Prin tradiţie, Crăciunul este o sărbătoare a luminii şi bucuriei, cea mai veche sărbătoare creştină şi una dintre cele mai scumpe şi mai populare sărbători ale Orto-doxiei romîneşti. Întruparea însuşi este revelaţia modului divin de viaţă, revelaţia iubirii.
Dacă a iubi înseamnă a asuma, a trăi viaţa celui iubit, în Întrupare, Fiul lui Dumnezeu asumă, o face a Sa şi trăieşte viaţa noastră. Întruparea extinde viaţa treimii în umanitate. Este iubirea divină aplicată în om, aşa precum în Prea Sfînta Treime Persoanele divine „se afirmă reciproc, se pun în existenţă prin dăruire şi primire“. Întruparea este cerută într-un anume fel de această lege de viaţă a iubirii, Fiul lui Dumnezeu se face Om în virtutea legii divine a iubirii. Altfel, cum ne-ar fi arătat Dumnezeu iubirea Sa pînă la capăt, „pînă la sfîrşit“, cum spune Iisus (Ioan XIII,1), fără să ne trăiască integral viaţa nostră a celor creaţi „după chipul Lui“.
Desigur, jertfa de pe cruce reprezintă momentul culminant al iubirii dumnezeieşti pentru noi, întrucât, acum, ibirea în expresia ei supremă ca jertfă, este în acelaşi timp şi biruinţă în înviere. Acum se întrepătrund şi se revelează cu evidenţă maximă amîndouă dimensiunile ei: în chipul crucii ca iubire până la jertfire de Sine şi în Înviere, ca iubire dătătoare de viaţă, ca punere într-o nouă existenţă şi viaţă, cea eternă. Dar, începutul în lucrarea mîntuirii, îl face Întruparea. Acest act este început al revelaţiei iubirii, al coborării şi lucrării ei în lume. Prin acest act, Fiul lui Dumnezeu ia chipul nostru, Se smereşte pe Sine, „chip de rob luînd“ (Filip.II,7), intră în lume. Fiul lui Dumnezeu săvîrşeşte acest act pentru noi, pentru lume, din iubire pentru lume. Aşa înţelegem cuvîntul grav al Mîntuitorului cînd spune : „Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încît pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică“, (Ioan III,16).
Hristos vine în lume pentru a ne re-descoperi chipul nostru adevărat. Hristos este această revelare a vieţii divine originar-exemplară, şi al cărei mod de existenţă este comu-niunea, este deschidere în Sine şi către lume. Treimea este deschidere absolută între Tatăl şi Fiul în Duhul Sfînt. Iar Întruparea este deschiderea supremă către lume. Naşterea şi Botezul lui Hristos sînt anunţate prin şi ca o deschidere a cerului (Luca II,9,14;III,21). Se deschide şi se coboară la noi transcendenţa divină. Intră, se întrupează pentru a-i reda statutul originar, pentru a o deschide. Coboară cerul pentru a ridica pămîntul. Coborîrea lui Hristos are drept scop deschiderea noastră şi suirea noastră. Coborârea Lui este deschiderea noastră în ambele sensuri: către Dumnezeu şi către lume, către semeni. Fiul lui Dumnezeu se face şi Fiul Omului. Este Dumnezeu în chip şi faţă umană, este chipul nostru perfect. De aceea, Fiul lui Dumnezeu coboară la noi şi îşi face din umanitate o a doua fire a Sa, pentru a purta în Sine totul şi pentru a ne deveni model. Căci El devenind
Persoană în două firi, divină şi umană, ne instituie şi pe noi în această condiţie de existenţă. Ne învaţă să fim deschişi după asemănarea Lui, celor două realităţi fundamentale: prin har şi natură, umanului şi di-vinului. S-a spus că persoana, spre deosebire de individ, se constituie prin relaţie, în comuniune. Prin a trăi şi viaţa celuilalt, nu pentru a-l anula, ci pentru a-l afirma.