I-am zis să mai stea, că e Cod portocaliu, da’ nu avea cum, că şefu’ (de la Bucureşti) n-a mai putut; fără ea. Bun, a mers la gară să ia trenul spre Bucureşti, care trebuia să ajungă pe la 6 jum’ate seara. Povestea pe scurt e că a ajuns la 12 noaptea, în Focşani. Povestea mai în detaliu e că era foarte frig, boschetarii puseseră stăpânire pe calorifere, lângă care trăseseră chiar şi un rând de bănci destinate călătorilor cumpărători de bilete, doamnele de la informaţii spuneau ba că trenul s-a oprit la Pădureni, ba la Pufeşti, unde căzuse curentul electric, ba la Mărăşeşti, tabelele cu sosiri şi plecări anunţau întârzieri de până la 599 de minute. La miez de noapte, trenul a ajuns în Gara Focşani. S-au urcat şi au plecat.... peste trei ore.
   Între timp, eu, de acasă vorbeam cu colegii, mă uitam la televizor şi auzeam cum Trăşculescu şi alţi parlamentari pedelişti îşi croiesc drum prin nămeţi cu ajutorul Poliţiei şi al ISU, iar o aeronavă decola prin viscol de la Constanţa, ca să mai aducă la Bucureşti, oameni ai puterii. Şi mă gândeam la sor’mea din gară, la femeia din Vintileasca pe care urma s-o opereze doctorul Buză, la Dispensar, că nu s-a putut ajunge la ea nici cu maşina armatei, mă gândeam la oamenii care transmit mesaje disperate pe site-ul Monitorului de Vrancea, prin care spun că nu mai au mâncare, nu mai au medicamente, nu mai au apă şi curent electric. Şi mă mai gândeam cum zice prefectul apolitico-pedelist că nu-i nevoie de situaţie de urgenţă, că las-o mă, că merge-aşa. Şi l-aş fi întrebat: Domnu’ prefect, dacă nevasta matale sau copilu’matale sau mama matale ori toţi la un loc erau captivi, erau bolnavi, aveau nevoie disperată de ajutor, în spatele unor munţi de zăpadă, unde nici elicopterul, nici TAB-urile n-ar fi ajuns, la fel ai fi zis?
   Înainte să adorm, sor’mea mi-a zis că îmi dă mesaj când ajunge acasă. La 8 dimineaţa, nu primisem nici un mesaj. Sun. Era la Râmnicu-Sărat. Câţiva pasageri, printre care şi sor’mea, coborâseră să-şi ia un ceai, o cafea. Şi-au văzut cum pleacă trenul; cu bagajele lor cu tot. Să râzi sau să plângi? Asta-i întrebarea. În gară, geamul spart, boschetari şi câini. În sala de aşteptare, boschetari şi zăpadă. După o oră, trenul s-a întors. Plecase să mai ia câteva vagoane. Au plecat din Râmnic, ca să se oprească pe la 10, undeva în câmp. „N-am fost, dar cred că aşa e în Siberia“, zice sor’mea. Şi mai zice că oamenilor de la CFR nu are ce să le reproşeze, că s-a stricat locomotiva, au deszăpezit calea ferată, dar până să vină locomotiva bună de la Buzău, s-a înzăpezit din nou, aşa că au dat zăpada cu lopata de pe şine; în ger şi viscol şi noapte.
   A ajuns la Bucureşti pe la 3 după-amiaza. Alţi oameni şi-a petrecut, în alte trenuri, peste 50 de ore.
În tot acest timp, Capitala era interesată de noii miniştri. Oamenii fără curent, fără căldură, fără alimente şi medicamente? Lasă-i, mai târziu, acum e important să-i punem p-ăştia la ministere. Oamenii îngheţaţi, obosiţi, blocaţi în trenuri, autocare, microbuze, maşini? Faceţi loc să treacă repede convoiul cu parlamentarii puterii, că tre’ să voteze guvernul de marionete. Care va să zică, neicuşorule, i-ai tras-o soră’mii, n-am ce zice. Ai ajuns înaintea ei, fără probleme, fără gări, fără maidanezi şi boschetari, fără frig, fără siberii, fără ceferişti care dau la lopată, fără foame şi sete, fără wc-uri împuţite. Da, Trăşculescule, ai ajuns, dar cât o să-ţi ajungă? Nimic nu durează o veşnicie, Trăşculescule, tot ce începe, se termină, tot ce se naşte, moare. Nu vedeţi evidenţele, nenicule, vă scapă firescul.
   Am mai zis-o şi-o mai zic: mi-e scârbă de pedelişti.
   Ce mare e ruptura dintre ei şi noi, ăştia, poporul, masa, viermii, ciumpalacii sau cum ne-or mai numi, cantitatea asta neglijabilă, pe care-o bagă în seamă doar în campaniile electorale, şi atunci cu sloganuri false, cu pungi de zahăr şi bidoane cu ulei.
Ce loc al absurdului suprem a ajuns acest stat, călărit de strigoi politici, biciuit şi mânat spre marginea pământului, aplatizat şi nu rotund.

COMENTARII AFISATE CELE MAI VECHI PRIMELE