Pe data de 28 septembrie a.c. s-au împlinit şapte ani de la moartea scriitorului Corneliu Fotea (n.08.08.1941, Voineşti, Iaşi). La data morţii, 28.09.2004, avea doar 63 de ani. A scris, printre altele, Nopţi fără Caterina (1982, povestiri), Erian (2001, poem)  şi Adio, domnu’Eminescu (roman, nepublicat). Mi-a rămas în minte o secvenţă nesemnificativă  care s-a petrecut în capela în care fusese depus de către familie trupul firav al scriitorului: în încăpere nu era nimeni, era li-nişte, avea chipul neschimbat, o muscă nu-i dădea pace, poate era chiar moartea care nu-şi definitivase opera, m-am gândit, afară lumina galbenă de toamnă clipocea în caliciul obsecen al crăiţelor dimprejurul bisericii, cineva s-a mişcat după o perdea de cârpă şi a ieşit la vedere, a turnat un lichid dintr-o sticlă şi a murmurat ceva despre iertarea sufletului, apoi a intrat la loc, după draperia aceea ieftină; în clipa următoare, după ce am rămas din nou singur, am simţit cum din podele iese tăcerea postumă a morţii lui Corneliu Fotea. În Erian, acesta are două versuri misterioase care par să prevestească propria moarte: “O, e-aproape,-i curând deslegarea
Poveştii ciudate a trupului meu.”(pag.76)
În ultimii ani din viaţă părea că intrase într-un labirint din care din care nu mai putea să iasă. CF nu era compatibil cu istoria românească a capitalismului. Locuia, împreună cu familia, într-o garsonieră mo-destă care era ocupată în mare parte de cărţi.  I s-ar fi potrivit bine oraţia acelui fenician din secolul I al erei noastre, dintr-o povestioară de Kipling, care, pe mare, în plină furtună, cuprins de presimţiri negre, ar fi avut acest gând: „zei, să nu mă judecaţi ca pe un zeu, ci ca pe un om pe care marea l-a înfrânt...”. Înainte de revoluţia din anul 1989, CF era profesor într-un sat îndepărtat din munţi, la Herăstrău. Locuia la Schitul Negru, în armonie cu divinităţile vii ale locurilor. Uneori, destul de rar, cu raniţa în spate, cu autobuzul, cobora în Focşani. Cumpăra cartofi, lame de bărbierit, borcane cu legume, ziare, ce mai, mărfurile care se găseau în magazinele sordid din perioada comunismului, se întâlnea cu vreun prieten şi cu ultimul autobuz care pleca seara de la autogară, se întorcea la schitul din munţi. În Adio, domnu’Eminescu sunt pagini me-morabile care s-au născut din acest exil, ca o recompensă a singurătăţii. Iată una dintre acestea: ”Acolo chiar visam o moarte în alb, dorindu-mi ca atunci când voi simţi sfârşitul să mă ridic uşor pe Plaiul Colocanilor, către locul unde era Sfinxul şi peştera aceea de la stâna lui Vasile Roiniţă, cu o carte la mine, cu o lumânare, cu ţigări şi luându-mi cuviincios, ceremonios, rămas bun de la toţi...”  Despre Erian, la apariţia şi lansarea volumului, Adrian Botez spunea, pe bună dreptate, că este o capodoperă care trebuie studiată în şcoli. Nu sunt explicaţii în limba română referitoare la un substantiv sau adjectiv erian. De aceea înclinăm să credem că este vorba de un nume propriu de provenienţă latină (valere, valeria, valeriu, valerian), excluzând etimologia lui galeză ori irlandeză (erin, eireann, erianne). În poem, amantul (la persoana întâi, sciitorul însuşi) are numele comun cu iubita. Viaţa lor minunată se petrece în acelaşi trup. Erian, cea mai va-loroasă carte pe care a scris-o CF, prin simbolistica textului, este un veritabil tratat de noologie. Dincolo de toate aceste consideraţii, rămânem cu amără-ciunea că instituţiile de cultură locale, dar mai ales, Biblioteca Judeţeană (locul de suflet al scriitorului), nu şi-au adus aminte de CF. Nicio publicaţie locală de cultură nu a publicat texte de/despre CF. De aceea textul Numele tău e ingratitudine publicat de Mircea Dinutz în numărul din 04.10.2011 din Jurnalul de Vrancea, referitor la CF, trebuie să se bucure de toate aprecierile noastre.  

COMENTARII AFISATE CELE MAI VECHI PRIMELE