În ziua de 08.09.2009, la malul mării, la Mangalia, unde în fiecare an îşi căuta îndepărtatele reverii ale tinereţii, poetul Ion Panait murea ca un albatros în braţele protectoare ale doamnei Zizi, în complicitate cu tragicul lui destin.
Puţini ştiu că într-o perioadă în care viaţa lui Ion Panait era supusă la încercări grele, ameninţată de complicatele şiretlicuri ale existenţei ivite după revoluţia din anul 1989, atunci când acesta îşi pierduse până şi locuinţa, doamna Zizi a fost îngerul lui salvator. Aceasta i-a dăruit calmul, ritmul blând al existenţei, pornirea copilăroasă a inimii şi a ridicat metereze între hidoşeniile capitalismului românesc din acea perioadă şi modestul lor cămin.  Aşa cum se întâmpla de fiecare dată, la sfârşitul fiecărei zile, doamna Zizi îl aştepta răbdătoare în micul apartament de la etajul 4, de pe strada Aurora din Focşani, de oriune s-ar fi întors acasă  şi îl ocrotea cu feminitate şi înţelegere. 
Ion Panait avea o ambiguitate a sentimentelor aşa încât, uneori, îţi dădea impresia că afecţiunea lui pentru prieteni este una de natură poetică şi are aură sentimentală, era ineluctabil şi nefericit în acelaşi timp, suferea din orice, în ascunzişurile inimii, plângea atunci când rememora viaţa necunoscută a familiei lui şi se lăsa cu uşurinţă în voia deznădejdii. Din acest histrionism s-a născut marea lui poezie. Credea că arta cea mai profundă, lipsită de recuzite, capabilă de groaznica suferinţă a veşniciei, este moartea. Aproape în toate poemele lui a exersat moartea (interminabile acuarele, fără fund, în care accepţi firesc sentimentul înfrângerii, al rătăcirii, al scufundării, al dezintegrării definitive în natura gravă care nu va mai păstra nimic din sufletul omenesc).
La fel ca un muribund care îşi trăia ultimile clipe din viaţă, conştient de acest adevăr, Ion Panait părea obsedat de misterul morţii şi nu contenea să facă promisiuni ultimative în lirica sa. Iată una dintre acestea, care se leagă postum cu moartea lui la marginea mării, în braţele doamnei Zizi:
“…mi-am schimbat unghiul privirii,
centrul ei de expresivitate, de bucurie şi de mister
când luam în nume de rău viaţa spânzurată
lent pe canatul uşii tale, mă comportam pasional
vei spune peste o vreme, poate atunci când
năluca mea te adulmecă pe fundul mării.”
(Ultimul punct de control, din volumul Contemplaţia umilinţei, Ed.Andrew, 2007)
Este o imagine fenomenală care ne face părtaşi la intimitatea pe care Ion Panait a protejat-o, cu un orgoliu chinuitor, până la sfârşitul vieţii.
În anul 2000, în mod cu totul deosebit, Ion Panait a făcut publică afecţiunea lui pentru doamna Zizi dedicându-i în întregime volumul de poeme Bonjour tristesse (Editura Salonul Literar, Focşani), „cu îndatorare din inimă.” A fost un gest de recunoştinţă şi tandreţe pe care poetul îl făcea în văzul lumii. Nu-mi pot reprima un gând fermecat care mă face să cred că, în chip uimitor, caracterul acestei dedicaţii seamănă cu admiraţia pe care o arata Isus în mijlocul ucenicilor indignaţi, în cazul femeii care i-a uns picioarele cu mir: ”Oriunde se va propovădui Evanghelia aceasta, în toată lumea, se va spune şi ce-a făcut ea, spre pomenirea ei.”(Luca 7, 37-48) 

COMENTARII AFISATE CELE MAI VECHI PRIMELE