Teatrul Municipal “Maior Gh. Pastia” din Focşani a găzduit un spectacol profund shakespearian, care a cunoscut un atât de covârşitor succes în trecut (la premiera din luna iulie a anului curent) încât s-a simţit nevoia reluării acestei experienţe culturale şi în sezonul sărbătorilor de iarnă. Alegerea e justă căci, indiferent de anotimp şi modă, “Hamlet” rămâne o piesă clasică, una dintre cele mai sensibile de altfel, din repertoriul universal.
În afara unei emoţii pline de respect faţă de Shakespeare, o atmosferă specială ne-a cuprins pe toţi (căci pe data de 9 decembrie, toată clasa, cu mic, cu mare, a mers cu mândrie la teatru). Feţele subit transformate în expresiile celei mai adânci seriozităţi m-au mişcat nespus, căci asta denotă trista mitizare aplicată clasicilor. Piesa care urma să fie jucată în faţa noastră căpăta în mentalul colectiv importanţa unei ameninţări, fiecare spunându-şi: “că doar e Shakespeare, nu oricine înţelege.”.
Aşezaţi comod - la parter, cei mai indiferenţi de ale lumii, la loje, cei mai mondeni-, publicul tânăr aştepta ridicarea cortinei. Luminile s-au stins, majoritatea telefoanelor mobile au fost reduse la tăcere şi actorii, lăsându-şi în urmă biografiile, au intrat în rolul personajelor.
Spectacolul regizat de Andrei şi Andreea Grosu nu s-a limitat la o interpretare tradiţională, dovadă fiind debutul cu totul diferit de cel impus de varianta originală, ieşită de sub pana lui Shakespeare. În schimb, pe scenă   şi-a făcut apariţia Claudius (Adrian Damian), fratele mârşav al bătrânului rege, rostind aceste răsunătoare cuvinte:
“Deşi ni-i vie-n amintire moartea
Iubitului Hamlet, al nostru frate…”

    Înainte de a duce la final această propoziţie, atmosfera Danemarcei a cuprins sala. Un element însă, ca o ştrengară ironie romantică, persista în mintea mea: costumele moderne. Fără croiala şi fastul impuse de moda epocii elizabetane, actorii păreau prinşi cumva între prezent şi trecut, diminuând efectul de abandon total al spectatorului. Aveam astfel permanent conştiinţa că eu sunt în anul 2011, iar personajele în 1600. Acest detaliu nu e lipsit de avantaje, căci îi apropie pe neiniţiaţi şi le arată că până la urmă, indiferent de distanţa temporală (micşorată de costumele nonconformiste), dramele umanităţii sunt mereu aceleaşi, schimbându-şi doar măştile şi victimele.
    Cu siguranţă, surpriza serii a fost Hamlet cel tânăr, interpretat de Bogdan Nechifor. Zvelteţea şi pa-siunea cu care şi-a asumat rolul au impresionat în unanimitate şi chiar dacă unele voci critice au şoptit că a transformat tragedia într-un prilej de râs, uimitoarea adaptabilitate a limbajului corporal nu te putea lăsa nepăsător. Momentele de falsă nebunie, asociată cu cele de monolog se desfăşurau cu o rapiditate de carusel şi ceea ce a tăiat la propriu respiraţia audienţei a fost schimbarea spaţiului tradiţional în perimetrul căruia se desfăşoară actul artistic. La un moment dat, îţi întoarceai capul pentru   a-l vedea deodată, ca o nălucire, pe tânărul Hamlet, cocoţat la balcon, stând în picioare pe balustradă şi aflându-se într-o dilemă existenţială: „A FI sau A NU FI?”. În acele momente, mai multă compasiune aveai pentru actor decât pentru personaj, căci îi şopteai vecinului: “Să nu cadă, doamne fereşte!”.
    Odată risipite aceste emoţii, vraja lui Hamlet te cuprindea ireversibil. Vocea ba tunătoare, ba jucăuşă se plia pe fiecare cuvânt şi prin urmare, fiecare replică era învăluită în mătasea fină a unor sunete clare, răsunătoare şi vivace.
    Nici Polonius(Sorin Francu) nu s-a lăsat mai prejos, el dovedindu-şi măiestria în cel puţin două secvenţe memorabile: atunci când, din grijă părintească, oferă sfaturi preţioase atât lui Laertes, cât şi Ofeliei (pentru situaţii diferite ce-i drept, dar cu acelaşi ton sfătos, comic în seriozitatea lui ba mimată, ba impusă). Calambururile lui Shakespeare sunt fără îndoială sporite de dinamismul gesturilor şi al reacţiilor, sincronizate perfect de toţi actorii.
    Rolurile feminine au fost şi ele la înălţime. Ophelia (Corina Moise)  şi Gertrude (Paula Grosu) şi-au dozat şarmul astfel încât să întruchipeze postura de îndrăgostită deznădăjduită, respectiv soţie fără moravuri. Evoluţia reginei de la un doliu ipocrit la o disperare a mântuirii este revelatoare şi vezi pe faţa Paulei Grosu cum personajul pierde ceva: poate conştiinţa păcatului săvârşit îi fură reginei demnitatea...
    Epilogul sfâşietor, pecetluit de cuvântul “Amin”, a fost marcat de aplauzele furtunoase ale publicului. Ca spectator, erai la rându-ţi într-o dilemă: a fi sau a nu fi… trist? Hamlet sigur te-a răscolit timp de două ore, dar pe de altă parte, actorii te-au delectat în aşa măsură încât zâmbetul mulţumit de pe buze nu putea fi anulat nici măcar de cea mai cruntă sentinţă shakespeariană.

    Actorii se înclină şi părăsesc scena. Cortina se lasă greu în urma lor şi   atunci când ultimul foşnet al catifelelor purpurii se stinge, ultimul spectator, rămas singur în sală, oftează: “A fost frumos…”.       

Cristina STANCU
Colegiul Naţional „Unirea”, Focşani