Pe data de 12 decembrie 2011, la Teatrul Municipal “Maior Gh. Pastia”, s-a desfăşurat spectacolul “Sunt un orb”, susţinut de actorul Horaţiu Mălăele. Lipsit de tiparele clasice, fără personaje, fără acţiune şi fără îngrădiri, actorul a susţinut un recital de zile mari, în care a combinat cu subtilitate poezii din opera unor autori precum Nichita Stănescu, Teodor Paca, George Topârceanu, Emil Brumaru, Mircea Micu, George Ţărnea, Geo Dumitrescu, Nazim Hicmet, Adrian Păunescu. Tonul vocii, jucându-se cu toate registrele şi trecând prin toate stările, a proslăvit atât de multe cauze, încât melanjul lor devenea la un moment dat comic: de la dragostea animalieră la… iubirea de mamă.
După spectacol, actorul a fost atât de binevoitor încât să acorde un scurt interviu, în care a explicat mecanismele spectacolului, exprimându-şi totodată tristeţea faţă de nepăsarea din jur, din ce în ce mai adâncă, vecină cu uitarea de sine.
   
Horaţiu Mălăele: Scopul meu este de a promova o poezie frumoasă, fac asta din dorinţa de a ne reîntoarce spre lucrurile noastre esenţiale, spre lucruri abstracte, acolo unde, în opinia mea, am izbutit cel mai tare. E păcat că vorbim despre lucruri inutile, care nu ne avantajează. Vorbim de faima românilor, nu de adevăraţii români, actuali sau “petrecuţi”. E păcat că nu vorbim despre Eugen Ionescu, Mircea Eliade sau Caragiale, care au fost nişte promotori.
Reporter: De Nichita Stănescu, pe care l-aţi menţionat foarte des în spectacol...
H.M.: De Nichita, de Brâncuşi. Sunt lucruri esenţiale care au schimbat mentalităţi, au schimbat mersul lumii de până atunci, dându-i culoare.
R.: Toate fac parte dintr-o spiritualitate aparte a poporului.
H.M.: Tocmai asta spun, e o trăsătură înnăscută. E un popor inovator, nimeni nu a mai făcut un teatru cum şi l-a închipuit Eugen Ionescu, până la el. Nimeni nu a mai sculptat ca Brâncuşi, până la el. Nimeni nu a mai...  iată, puţină lume ştie. Aici, în zona Focşanilor, la Râmnicu Sărat, s-a născut unul dintre cei mai mari graficieni ai umanităţii, care a murit aproape de curând şi care într-un clasament al celor mai buni caricaturişti din toate timpurile a ieşit pe locul IV. Era evreu, se numea Saul Steinberg. Puţină lume ştie... de ce? Pentru că avem alte preocupări, înotăm într-o direcţie greşită.
R.: Deci spectacolul are o tentă moralizatoare? Am văzut că stilul e uşor cinic, ironic, îndeamnă spre o analiză mai sinceră asupra naturii noastre.
H.M.: Nu e un spectacol tema-tic. Cred că ar trebui să ne dezobişnuim. Este un spectacol proteic, are mai multe faţete.
R.: Şi are un public ţintă sau e deschis tuturor, indiferent de vârstă şi înclinaţii?
H.M.: Nu, nu, este deschis doritorului de spectacol, de poezie bună, de vorbire aleasă.
R.: În acest monolog, în care spuneţi că promovaţi spiritualitatea poporului român şi încercaţi să aduceţi spectatorul înapoi la adevăratele sale valori, vă regăsiţi în postura omului, mai mult decât în cea a perso-najului? Unde se sfârşeşte actorul, unde începe omul cu personalitate biografică? De exemplu, într-o piesă de teatru clasică, actorul se contopeşte cu personajele, are o acţiune clară de susţinut, dar într-un recital, latura sa cea mai sinceră reuşeşte să iasă la iveală pe scenă?
H.M.: Actorul nu poate decât să profeseze, dar foarte bine... dacă el profesează un anumit tip de personaj, devine şi militantul pe care îl propune ca personaj. Asta ar fi foarte bine, de obicei duplicitatea este destul de rară. Niciodată un tip care    Pl-a jucat pe Einstein, nu se va duce acasă ca să descopere o formulă, să revoluţioneze lumea.
R.: În final, pentru că rubrica este cu şi pentru adolescenţi, aş vrea să vă întreb cum eraţi dumneavoastră la vârsta adolescenţei. La ce vă gândeaţi adesea?
H.M.: E destul timp de atunci... Eu am fost - nu sfătuiesc pe nimeni - un adolescent atipic. Nu am învăţat atunci când ceilalţi colegi ai mei învăţau. Sau, din contră, învăţam multe lucruri. Am înotat pe culoare diferite, dar probabil şi din cauza unui sistem pedagogic ciudat. Ciudat! Ciudat... Un sistem în care elevul era mai mult umilit, nu i se asigurau bazele formării unei personalităţi. Aşa credeam eu sau aşa cred acum.

Lucrurile şi-au urmat însă cursul firesc şi omul din faţa mea, altădată adolescent, a ajuns un mare actor şi un iscusit caricaturist. Pe când îmi strângeam reportofonul şi paltonul, mă gândeam că las în urmă un om complet, care fuma liniştit o ţigară, răspândind rotocoale de fum şi dându-şi jos încet, fără grabă masca de histrion. 

Cristina Stancu, Colegiul Naţional Unirea

COMENTARII AFISATE CELE MAI VECHI PRIMELE