Când Gheorghe reveni acasă, după o săptămână petrecută la ţară, avu un şoc: geamurile apartamentului pe care îl deţinea la parterul unui bloc erau acoperite de un banner uriaş pe care scria, cu litere mari, albe, pe fond albastru „LA ION. SPITAL DE URGENŢĂ”. O mulţime de oameni formau o coadă care ieşea din scară şi dădea ocol blocului. Paporniţe, găini, gâşte, purceluşi in lapte şi chiar un mânz îi blocau accesul. Pătrunse cu greu în scară, dar şi mai greu îi fuse să ajungă la uşa lui, atrăgînd reproşuri ale celor care credeau că vrea să treacă în faţă, peste rând. Uşa era deschisă. Pe ea însă, nu mai era numele lui, scria „recepţie”. Aglaia, nevasta lui Ion, vecinul de la patru, căruia îi lăsase cheia când plecase, deschidea paporniţe şi număra ouă, găini şi alte cele, notându-le conştiincioasă intr-un caiet. Văzându-l, Aglaia îi aruncă o privire obosită şi, fără să mai aştepte întrebarea lui, îl repezi:
- Lasă plasele aici şi du-te la dom’ Director ! Camera 46...
Camera 46, după cum greu se dumiri Gheorghe, era la etajul patru, in apartamentul lui Ion. Până acolo insă,  trebui să urce etajele cu şi mai mare greutate, printre oameni întinşi pe jos, rezemaţi de pereţi sau şezând pe scări.
 Pe uşa lui Ion scria „DIRECTOR ŞI CABINET”. Intră. Maria, fata lui Ion, îi făcu semn să aştepte şi dispăru în sufragerie. Aşteptă fără să aibă puterea să protesteze. Fata reveni şi-i făcu semn.
Ion, în halat alb, stătea la un capăt de masă, transformată acum în birou. De partea cealaltă a camerei, patul pe care Gheorghe si-l amintea ca fiind în bucătărie, fusese mutat şi acoperit cu un cearceaf alb şi o bucată de linoleu. Semăna cu un pat de consultaţie, confort sporit, asta pentru că era de două ori mai lat.
- Vorbesc eu !, îl atenţionă Ion, făcându-i semn să se aşeze pe pat. Ştii că apare o nouă lege a sănătăţii, nu? Nu ştii! Dar ce dracu ştii tu, mă, Gheorghe, noroc cu mine că.... Lasă, fii atent. Au dat ăştia lege că se privatizeaza sănătatea, mă, toate se fac spitale private, SRL-uri, fundaţii...de-astea. Mă, ia fii tu atent! De ce, mă, Gheorghe, să ne-o ia mereu înainte toţi ăia, noi nu putem să ne băgăm şi noi, să profităm, să avem iniţiativă...să fim şi noi în rândul băieţilor deştepţi, ăia de care vorbeşte preşedintele?...Aşa c-am făcut spital !
- Dar doctori sunt?, bâigui Gheorghe, oarecum speriat, neştiind dacă poate să-l mai tutuiască sau nu, acum că Ion era director.
- Doctori, de unde doctori, mă, Ioane? Da’ cine mai are doctori? Tu nu ştii că ăştia au plecat afară, să ia bani mai mulţi....
- Şi... ăştia care ...sunt afară?
- Mă, Gheorghe, îl dojeni Ion, dar aşa, cu milă. Ce te-ai face tu.... Da’ lasă.... Mă, îţi mai aminteşti tu că am citit noi odată... nu mai ştiu eu unde acum... cu primarul ăla care a construit un dispensar pe vârfu dealului, departe, unde era şi cimitirul... Nu-ţi aminteşti ? Ei bine, a pus dispensarul acolo pentru că n-avea nici de unele, nici măcar doctor, dar după ce urcau ditamai dealul, pacienţii primeau o aspirină. Asta nu face rău, dar la coborâre, fiind mai uşor, oamenii se simţeau mai bine... Pricepi ?
- De-asta e cabinetu la etaju patru !..., concluzionă tâmp Gheorghe.
- Bravo! Şi nici nu luăm bani... O găină, zece ouă acolo... le vinde Aglaia la magazin... mai vedem noi... Ă, ce zici ?
Gheorghe nu ştia ce să zică. Evenimentele îl depăşeau. Dar tocmai pentru că înţelegea că fusese întodeauna depăşit, putea să accepte că orice era posibil. Ca să nu pară prost, indică cu privirea afişul preşedintelui, lipit pe peretele din spatele lui Ion:
-  Şi ăla cine e de- mi face cu ochiul, vreun doctor ?
-  Nu, un pacient, dar nu-ţi face cu ochiul. Nu-i place aspirina şi de-asta se uită chiorâş....

COMENTARII AFISATE CELE MAI VECHI PRIMELE