Orice critic are marea vocaţie polemicii. Poate aceasta este însuşirea fundamentală a omului de cultură, controversa din care se naşte, multi timp după moartea scriitorului, continuarea din sine, fără finitudine, a cărţii care va rămâne pentru totdeauna fără un sfârşit exact. Criti-cul are o existenţă intelectuală dramatică, este supus tot timpul controversei, ultragiat de bigoţi, contestat de impostura instituţionalizată, de amatori. Criticul de literatură cel mai valoros (din toate timpurile, cum se spune) pe care l-a avut Vrancea este, indiscutabil, Mircea Dinutz (n.24.09.1948, Bacău, absolvent al Facultăţii de Limba şi Literatura Română, Universitatea Bucureşti). Trăieşte în Focşani, într-un apartament de bloc, în voia cărţilor, sedus de tandreţea lor şi are apariţii publice rare. Certitudinea studiului critic, claviziunea, capacitatea de sinteză a peisajului literar, splendoarea intuiţiei, anticiparea postumităţii (cărţilor), imperativul actualităţii, au făcut din Mircea Dinutz o instanţă care este în măsură să stabilească dinamismul şi criteriile după care a evo-luat literatura în Vrancea.
            Ceea ce mi se pare important la Mircea Dinutz este faptul că, în viaţa lite-rară din Vrancea, alături de alţi intelectuali valoroşi (Adrian Botez, Florin Paraschiv, Ioan Dumitru Denciu, Florinel Agafiţei, Gheorghe Zaharia, de pildă), acesta a făcut să se vadă graniţa evidentă dintre intelectualismul universitar, pedant, de bibliotecă, bazat pe rigoare şi exegeză, şi uluitoarea putere de seducţie a talentului care   s-a manifestat, ignorând natura obişnuită, ca o adevărată erupţie, la unii scrii-tori de certă valoare (Ion Panait, Dumitru Pricop, Paul Spirescu, Corneliu Fotea în Erian, dacă ar fi să ne oprim la aceste exemple semnificative pentru a ilustra conţinutul afirmaţiei noastre). Să ne imaginăm ce s-ar fi petrecut în Focşani dacă oraşul ar fi avut un mediu universitar stabil, veritabil, din care să se nască simboluri şi le-gende, cu profesori pe care să-i vezi mergând aristocratic pe străzi, ca o alternativă gata oricând să ignore ideologiile istoriei.
            Puţini îşi mai aduc aminte astăzi de mersul princiar al lui Florin Muscalu, cu mâinile la spate, în hainele de gală „ale mierlei”, stridente în perioada comunismului (avea o slăbiciune pentru carouri), privind în sus, arogant, pe deasupra capetelor trecătorilor. De Ion Panait şi Corneliu Fotea pe care îi puteai vedea de multe ori împreu-nă, legaţi de o prietenie care nu s-a sfârşit niciodată. De marele Dumitru Pricop care, fulgerând, denunţa stereotipiile şi constrânge-rile regimului Ceauşescu fără să se teamă, în public. De Constantin Ghiniţă, cu geanta pe umărul stâng, aşteptând trenul personal care mergea la Mărăşeşti, de Petrache Dima străbătând drumul, iarna, de la Liceul Unirea până acasă. Toate aceste secvenţe reprezintă miezul unor legende revendicative care nu vor înceta niciodată să existe şi să înfierbânte minţile cuprinse de nostalgie.
            De-a lungul timpului, încântat de iluzia acesteia, am aşteptat o carte care să fie scrisă de Mircea Dinutz, în care să am sentimentul unui exil plăcut în legendele literare din Focşani care nu vor înceta niciodată să existe.  (va urma)